Medicul fiarelor cu portiere

Nea Ilie e cît un pui de om și la fel e de sprinten. În atelierul lui e ca o zvîrlugă, umblă de co­lo, colo după tot felul de chei, șu­ru­buri și piulițe pe care le ține în cu­tii de nes sau aranjate în su­por­turi ca niște serviete. De a­proa­pe 50 de ani e un chirurg al ma­șinilor și își plimbă degetele pă­tate de vaselină și ulei de mo­tor prin măruntaiele au­to­ve­hi­cu­le­lor, pînă găsește ce le doare și le vindecă. Odată pus diag­nos­ti­cul, începe operația. „Cît e din ‘65 pînă acum? Pfiuu, să nu zici as­­ta, o să creadă lumea că sînt bă­trîn!”, rîde nea Ilie, aranjîndu-și mai bine pe cap șapca albăstruie, ca dintr-o obișnuință. Tot ca o de­prindere își ține mereu în bu­zu­nar o cîrpă, al cărei colț se ză­reș­te în partea stîngă a hainei.

De aproape 50 de ani e un chirurg al mașinilor și își plimbă degetele prin măruntaiele autovehiculelor.

A început să lucreze ca me­ca­nic auto încă din timpul liceului. A făcut Facultatea de Mecanică la Iași și s-a angajat ca șef de ser­vice la ACR (n.r.: Automobil Clu­bul Român), după care a fost che­mat la București, ca șef de zo­nă pe Moldova, el fiind dintr-un sat de pe lîngă Huși. „Era acolo un general, șeful Securității și Con­trainformațiilor. Cînd am des­chis service-ul ACR la Piatra Neamț, m-am certat cu el. «Ești un moldovean împuțit», mi-a zis. Doar nevastă-sa e din în Iași, era o casă sub podul care duce în Alexandru, acolo s-a născut. Și el îmi spune că-s moldovean îm­pu­țit. «Pîn-aici!», am zis și mi-am pre­zentat demisia”. La nervi, ge­ne­ralul i-a aprobat-o, dar mai tre­buia să treacă și de șeful per­so­nalului. „Și ăsta tot din clica lui Ceaușescu era, toți erau se­cu­riști, nu puteai să te miști de ei. După ce mi-a semnat și ăsta demisia, îl sună generalul. «Măi, unde-i animalul ăsta? Păi acum i-am dat drumul. Măi, do­bi­to­cu­le!», uite așa striga generalul, ei nu voiau să mă piardă”.

Acolo, la Piatra Neamț, ge­ne­ra­lului nu i-a plăcut construcția atelierului. „Cînd a venit, a zis «stîl­pul ăsta nu-i bun, ăsta nu-i bun». Eu sînt tehnolog, eu nu am treabă cu construcția, voi ați pro­iec­tat-o la București. Eu mi-am a­ranjat atelierul tehnologic, asta mă interesa pe mine, problemele de mecanică. De aici a plecat trea­­ba”. Toate au trecut, așa își spu­ne. Chiar și ghinioanele. O­da­tă, avea o mașină ridicată pe bra­țele elevatorului și colegul lui de-atunci nu a fost atent că pe par­tea de care se sprijinea ve­hi­cu­lul era gheață. Mașina a alu­ne­cat și era cît pe ce să cadă peste mecanic, dacă nu îi înghiontea nea Ilie un picior în piept să-l împingă din calea fiarei, care era chiar mașina lui.

Nume, prenume, poreclă

În atelier nu-i de glumă. Mă plimbă pe lîngă o Dacia Break fără roți, cocoțată pe unul dintre elevatoare, căreia tocmai îi schim­­base pivoții și cablurile de frînă, arătîndu-mi semnele uzu­rii. „Da­că se strică ceva la motor, dă-l în­colo. Tragi pe dreapta, chemi pe cineva să te tracteze, asta e. Dar cu direcția și cu frînele nu te joci”. Nici cu utilajele din atelier nu-i de glumă. „Toate ele­va­toa­re­le sînt cu frînă. Uite-l cum face, nu îi dă voie să coboare. Ferească Dumnezeu, pică curentul, se ru­pe un fir, n-are voie să fie fără frî­nă”, explică nea Ilie, apăsînd cu degetul mare niște butoane ca­re fac două brațe galbene să ur­ce și să coboare, de data a­ceas­ta fără nici o mașină pe ele.

Pe nea Ilie îl cunosc oameni din toată Moldova, iar unii vin la el tocmai din Huși. Și el îi ține min­te pe nume și după porecle. „La campionatul național de oină, prin‚‘69, în semifinală, am jucat cu Dinamo la Buzău. Era un do­bi­toc în echipa aia de nimerea și parul pe care era atîrnat steagul, de la 30 de metri. Îi zic unui co­leg, Pascal îi spunea? Da, Toader Pascal, «măi, ferește-te de-ace­la!». Nu știu cum a făcut, de i-a tras ăla una cu mingea de oină, că i-a întors carnea de pe umăr, l0-au și dus la spital”, își amin­teș­te nea Ilie. Tot atunci, cînd mer­geau cu trenul dinspre Huși spre Crasna, „unul, Bîtlan i se zicea, a coborît și pînă a făcut trenul serpentinele, s-a urcat înapoi cu o gîscă în brațe. I-am tras cu toții o bătaie, că a aruncat gîsca pe geam. Doar că în loc s-o arunce de unde a luat-o, a aruncat-o pe la alt sat”. Ar povesti nea Ilie cîte și mai cîte, numai că pacientul îl aș­teaptă despuiat pe targă. Pe bol­navii săi, mecanicul nu îi tratează cu mănuși.