O babă comunistă joacă teatru
De pe scena Iașului 9 decembrie 2013 Niciun comentariu la O babă comunistă joacă teatru 8Din condeiul scriitorului Dan Lungu și din închipuirile regizorului Lucian Dan Teodorovici a ieșit spectacolul de teatru „Sînt o babă comunistă”, care a avut premiera pe țară la Ateneul Tătărași. Vineri seară, actrița Pușa Darie a adus-o pe scenă pe Emilia Apostoae, protagonista romanului lui Dan Lungu, care a povestit cum și-a ținut bucuriile strîns la piept, în vremea comunismului. N-a încercat să explice de unde i se trage nostalgia, aceea pe care o poartă în voce și în amintiri. Doar a spus o poveste. Una adevărată.
Pe scenă, actorii sar peste cîteva pagini din carte și ne trezim cu Emilia Apostoae, protagonista romanului, sub ochi. Este momentul în care încearcă să-și deznoade amintirile din tinerețea consumată sub umbra comunismului în fața unui băiat pe care îl cunoaștem drept „domnul scriitor”. Oricîte povestiri i-ar înșirui, el nu reușește să înțeleagă cum de Emilia, acum pensionară, încă mai simte gustul nostalgiei. Cum de vorbește fără regrete despre anii petrecuți în fabrică, despre cele șase zile pe săptămînă care începeau și se terminau lîngă Aurelia, Mitu și Hondrilă. Despre Dorofte, secretarul de partid, care se lăsa mereu înduplecat de maistrul fabricii.
Nici noi, jumătatea de după ’89 din sală, nu sîntem pe deplin dumiriți. Însă o ascultăm tăcuți în timp ce amintirile îi sînt înviate pe scenă. Actorii se joacă cu anii și îi poartă prin toate colțurile Ateneului. Emilia și domnul scriitor ies din încăpere, ca și cum s-ar plimba pe o alee, în drum către o terasă. Îi vedem și la cafenea, așezați la o masă la unul din balcoanele sălii, discutînd, în timp ce tînărul își aprinde o țigară. Cînd femeia povestește vreo întîmplare de pe vremea cînd lucra la fabrică, pe scenă, patru perechi de pași construiesc grăbiți un atelier, în timp ce reflectorul o țintuiește pe protagonistă. Decorul e simplu, dar de-ajuns. Nu e nevoie de mai mult ca să ne dăm seama că vedem o Emilia tînără (Andreea Spătaru) alături de trei colegi de muncă. Și ce dacă portretul tovarășului Ceaușescu veghează de pe perete, asta nu îl oprește pe Mitu (Adrian Marele) să spună bancuri despre „cel mai iubit fiu al poporului”. Rîsete peste rîsete, pînă ce șeful fabricii (Dumitru Năstrușnicu) începe a-i dojeni pe cei patru „puișori”, iar din public capetele se înclină, mîinile se eliberează din strînsoare și zîmbetele rămîn la locul lor.
Actorii din public
Nu numai cu anii se joacă actorii, ci și cu rolurile. Emilia tînără și cea bătrînă pasează ștafeta de la una la cealaltă. Cînd una povestește, cealaltă ascultă sau mimează gesturile, ca și cum ar fi două egou-uri separate ale aceluiași corp. Ori de cîte ori reflectorul fuge dintr-un colț într-altul, ne scapă cîte ceva. Unde au dispărut cei patru tovarăși? Dar domnul scriitor? De unde se aude vocea blîndă a Emiliei, cea de după ’89?
Întreaga sală le este scenă, așa că întoarcem capetele în toate părțile să îi urmărim. De pe ultimele rînduri, abia dacă îi vedem pe Emilia și pe domnul scriitor, așezați pe două locuri din primul șir de scaune, ca și cum ar fi spectatori la propria piesă. Nu sîntem singurii care îi țintuim cu privirea, cei patru tovarăși de pe scenă urmărindu-i și ei, în tăcere.
„Cred că te prefaci că nu înțelegi”, îi spune Emilia domnului scriitor, care nu pricepe cum de ea nu l-a urît pe Ceaușescu. Dar mai bine să îi povestească o întîmplare. Numai ce apare Dorofte într-o zi și îi anunță că tovarășul vine în vizită la fabrică. În ziua cea mare, cuminți, cei patru îl așteaptă. Doar mînerul menghinei sîcîit de Emilia cea tînără scîrțîie. Nimeni nu zice nimic. Oftaturile de pe scenă sînt dublate de cele din public și toată lumea își agită capetele, doar, doar de l-o zări. Cînd colo, nu mai vine tovarășul. Un „oh” răsună pînă în ultimul rînd.
Întreaga sală le este scenă, așa că întoarcem capetele în toate părțile să îi urmărim
Vine și momentul Revoluției. S-a bucurat Emilia atunci? Și da, și nu. Ne lasă să îi răscolim din nou prin amintiri, iar ea, împreună cu domnul scriitor, se sprijină în coate pe scenă, întorcîndu-se cu spatele la public. Gata cu fabrica și cu prieteniile, fiecare își vede de drumul său, iar din atelier nu rămînem decît cu imaginea lui Dorofte, privind în gol, singur. „Sînt doar o babă comunistă”, așa își încheie Emilia poveștile, însă nu prea îl convinge nici pe domnul scriitor, nici pe spectatori.
Pe neprevăzute, portretul tovarășului cade, însă protagonista improvizează, fără să rupă șirul jocului: „a căzut, săracul”. În sală se pornește un val de rîsete, care amuțesc într-o clipă, căci finalul este presimțit. „Nu sînt eu personajul cărții tale. Eu sînt doar o babă comunistă și am știut să trăiesc și atunci, și acum. Întreabă-i și pe ei, uite cîți sînt aici.” Am așteptat, dar nu ne-a întrebat nimeni nimic. Poate domnul scriitor a găsit, în cele din urmă, răspunsurile la toate întrebările sale.
Adaugă un comentariu