O babă comunistă joacă teatru

Din condeiul scriitorului Dan Lungu și din închipuirile regizorului Lucian Dan Teodorovici a ieșit spectacolul de teatru „Sînt o babă comunistă”, care a avut premiera pe țară la Ateneul Tătărași. Vineri seară, actrița Pușa Darie a adus-o pe scenă pe Emilia Apostoae, protagonista romanului lui Dan Lungu, care a povestit cum și-a ținut bucuriile strîns la piept, în vremea comunismului. N-a încercat să explice de unde i se trage nostalgia, aceea pe care o poartă în voce și în amintiri. Doar a spus o poveste. Una adevărată.

Pe scenă, actorii sar peste cîteva pagini din carte și ne trezim cu Emi­lia Apostoae, protagonista ro­ma­nului, sub ochi. Este momentul în care încearcă să-și deznoade amin­ti­rile din tinerețea consumată sub um­bra comunismului în fața unui bă­iat pe care îl cunoaștem drept „domnul scriitor”. Oricîte povestiri i-ar în­și­rui, el nu reușește să înțeleagă cum de Emi­lia, acum pensionară, încă mai sim­te gustul nostalgiei. Cum de vor­bește fără regrete despre anii pe­tre­cuți în fabrică, despre cele șase zile pe săptămînă care începeau și se ter­mi­nau lîngă Aurelia, Mitu și Hon­dri­lă. Despre Dorofte, secretarul de par­tid, care se lăsa mereu înduplecat de mai­strul fabricii.

Nici noi, jumătatea de după ’89 din sală, nu sîntem pe deplin du­mi­riți. Însă o ascultăm tăcuți în timp ce amintirile îi sînt înviate pe scenă. Ac­torii se joacă cu anii și îi poartă prin toate colțurile Ateneului. Emilia și domnul scriitor ies din încăpere, ca și cum s-ar plimba pe o alee, în drum că­tre o terasă. Îi vedem și la ca­fe­nea, așezați la o masă la unul din bal­coa­nele sălii, discutînd, în timp ce tî­nă­rul își aprinde o țigară. Cînd fe­me­ia povestește vreo întîmplare de pe vre­mea cînd lucra la fabrică, pe scenă, pa­tru perechi de pași construiesc gră­biți un atelier, în timp ce reflectorul o țintuiește pe protagonistă. De­co­rul e simplu, dar de-ajuns. Nu e ne­vo­ie de mai mult ca să ne dăm seama că ve­­dem o Emilia tînără (Andreea Spă­taru) alături de trei colegi de mun­că. Și ce dacă portretul tovarășului Cea­u­șescu veghează de pe perete, asta nu îl oprește pe Mitu (Adrian Marele) să spună bancuri despre „cel mai iu­bit fiu al poporului”. Rîsete peste rî­sete, pînă ce șeful fabricii (Dumitru Năstrușnicu) începe a-i dojeni pe cei patru „puișori”, iar din public ca­pe­tele se înclină, mîinile se eliberează din strînsoare și zîmbetele rămîn la lo­cul lor.

Actorii din public

Nu numai cu anii se joacă ac­to­rii, ci și cu rolurile. Emilia tînără și cea bătrînă pasează ștafeta de la una la cea­laltă. Cînd una povestește, cea­lal­tă ascultă sau mimează gesturile, ca și cum ar fi două egou-uri separate ale aceluiași corp. Ori de cîte ori re­fle­ctorul fuge dintr-un colț într-al­tul, ne scapă cîte ceva. Unde au dis­pă­rut cei patru tovarăși? Dar domnul scriitor? De unde se aude vocea blîn­dă a Emiliei, cea de după ’89?

Întreaga sală le este scenă, așa că întoarcem capetele în toate părțile să îi urmărim. De pe ultimele rînduri, abia dacă îi vedem pe Emilia și pe dom­nul scriitor, așezați pe două lo­curi din primul șir de scaune, ca și cum ar fi spectatori la propria pie­să. Nu sîntem singurii care îi țintuim cu privirea, cei patru tovarăși de pe sce­nă urmărindu-i și ei, în tăcere.

„Cred că te prefaci că nu în­țe­legi”, îi spune Emilia domnului scri­i­tor, care nu pricepe cum de ea nu l-a urît pe Ceaușescu. Dar mai bine să îi povestească o întîmplare. Numai ce apare Dorofte într-o zi și îi anunță că tovarășul vine în vizită la fabrică. În ziua cea mare, cuminți, cei patru îl aș­teaptă. Doar mînerul menghinei sî­cîit de Emilia cea tînără scîrțîie. Ni­meni nu zice nimic. Oftaturile de pe scenă sînt dublate de cele din pu­blic și toată lumea își agită capetele, doar, doar de l-o zări. Cînd colo, nu mai vine tovarășul. Un „oh” ră­su­nă pînă în ultimul rînd.

Întreaga sală le este scenă, așa că întoarcem capetele în toate părțile să îi urmărim

Vine și momentul Revoluției. S-a bucurat Emilia atunci? Și da, și nu. Ne lasă să îi răscolim din nou prin a­mintiri, iar ea, împreună cu dom­nul scriitor, se sprijină în coate pe sce­nă, întorcîndu-se cu spatele la public. Gata cu fabrica și cu prieteniile, fie­ca­re își vede de drumul său, iar din a­telier nu rămînem decît cu imagi­nea lui Dorofte, privind în gol, sin­gur. „Sînt doar o babă comunistă”, așa își încheie Emilia poveștile, însă nu prea îl convinge nici pe domnul scri­itor, nici pe spectatori.

Pe ne­pre­văzute, portretul tova­ră­șului cade, însă protagonista im­pro­vizează, fă­ră să rupă șirul jocului: „a căzut, să­ra­cul”. În sală se pornește un val de rî­sete, care amuțesc într-o cli­pă, căci fi­nalul este presimțit. „Nu sînt eu per­sonajul cărții tale. Eu sînt doar o ba­bă comunistă și am știut să trăiesc și atunci, și acum. Întreabă-i și pe ei, ui­te cîți sînt aici.” Am aș­tep­tat, dar nu ne-a întrebat nimeni ni­mic. Poate dom­nul scriitor a găsit, în cele din ur­mă, răspunsurile la toate între­bă­ri­le sale.