Nu mai avem nevoie de Moș

Există un loc în Covilhã unde un suflet bătrîn a plîns ca un copil. Ajung pe-acolo doar noaptea, dar întotdeauna își dă duhul un fe­li­nar peste un puști pictat pe perete, cu o pancartă naivă. „Cînd o să fiu ma­re vreau să fiu fericit.” De fi­e­ca­re dată, mai mult din greșeală, îl cert în gînd. „Crezi că ești sin­gu­rul, măi mîzgîlitură?” Și-apoi îmi amintesc să nu port pică visului de pe zid.

Nu-i unul cu deosebire portughez, nici occidental, nici ro­mâ­nesc. E-un vis al nimănui, pe care am uitat să ne dorim să-l îm­pli­nim. Sfîrșituri peste sfîrșituri de an, de via­ță și de moarte și noi tot nu l-am mai scris pe nici un carnet. Nu așa. Nu fără gîndul că fericirile noastre o să ceară drept ofrandă alte mici bucurii ale altora. Acum, de e­xem­plu, se-apropie un final. Să nu-mi spu­neți că ați ieșit la cumpărături cu fericirea pe listă.

Am uitat să vrem pînă și li­ber­ta­te. De curînd, am început să căl­căm în picioare cîte un gard de sîr­mă pentru că am simțit un ghimpe in­trîndu-ne în democrație. Tîrziu. Scaietele ni s-a prins, pînă ne-am prins noi, de bundiță și s-a încîlcit ca o boală. Degeaba vine an nou da­că ne leșină iarăși simțurile du­pă porci fripți și cîte-o cinzeacă de ra­chiu. În zadar , dacă după atîtea co­pilării și-atîtea bătrîneți cîte-au trecut pe lîngă noi, tot nu ne-am dezlegat de Moșu’. Și, mai ales, de­geaba am umplut străzile cu a­mă­răciuni într-o nesuferită „toam­nă românească” dacă o rătăcim prin­­­tre dorințe searbăde și ne a­pla­u­dăm pentru ceva ce încă nu s-a îm­pli­nit. Să nu ne punem pe creș­tet spini ne­meritați, dar nici co­roa­ne pentru o singură învîrtire de sa­bie.

Mai avem timp pînă la Crăciun să năzuim la daruri care să nu în­ca­pă în saci, în pungi scumpe sau într-un loc de parcare din fața blo­cu­lui. Aveți timp. Am timp. Destul cît să-mi doresc să mă întorc acasă într-o Românie-n care oamenii nu mai sînt piedică în fața propriei lor fericiri.