Mama de bătaie a studenției

Foto: Tiago Esteves

Dacă vi s-a părut vreodată că adunările, pe înserate, la Balenă, pe Copou au ceva din întrunirile unor societăți studențești elitiste, ați visat frumos. Iar dacă privirile curioase sau răutăcioase ale colegilor mai mari de facultate v-au intimidat la culme, imaginați-vă cum ar fi fost să luați cîte-o mamă de bătaie zilnic în primele luni în care-ați fost boboci. Americanii au pus mîna pe alfa, pe omega și tot restul alfabetului grecesc și și-au inițiat studenții, vreme de secole întregi, cu frica. În Europa, moda societăților din universități a prins aproape peste tot, însă în forme tot mai blajine dinspre Portugalia, pînă la noi. Secrete sau în văzul lumii, dar cu siguranță tot mai controversate, frățiile din întreaga lume supraviețuiesc pentru că tradiția bate orice vînătaie inițiatică.

Studenții și absolvenții univer­si­tăților din Statele Unite ale Ame­ri­cii au ajuns, de la prima frăție în­ființată în 1776, Phi Beta Kappa, pî­nă astăzi, să-și spună „greci”. So­cie­tățile care poartă nume po­pu­la­re în comediile cu adolescenți care-și caută culcuș în viața socială a cam­pusurilor numără astăzi un total de nouă milioane de membri. Fără doar și poate, confuzia, bețiile lungi și regăsirea sinelui printre stu­den­te dezbrăcate și butoiașe de bere nu vin doar din imaginația regizorilor și scenariștilor, ci din adevărate nos­talgii ale ritualurilor de inițiere ale societăților cu nume grecești.

Membri Phi Beta Kappa își îm­pre­unau mîinile strîns și-apoi încasau fiecare dos de palmă peste gură.

Americanii se mîndresc, de fapt, cel mai mult cu faptul că re­țeaua lor elenă n-a fost împrumutată din Europa. Ea s-a dezvoltat dintr-o fră­ție cu titlu latin, The Flat Hat Club, fondată în 1750 la Colegiul „Willi­am and Mary” din Virginia, care l-a avut printre membri pe cel de-al treilea președinte american, Thomas Jeffer­son. De-aici a apărut Phi Beta Ka­ppa și, mai tîrziu, America de Nord a acaparat tot alfabetul grecesc în campusuri. Prima frăție s-a născut dintr-o ieșire la bere, cum am spu­ne astăzi. Patru studenți ai colegiului din Virginia s-au întîlnit într-o ta­ver­nă și-au gîndit un club secret în care să discute despre orice, în special teme interzise, tabuuri sociale. Ei au creat atunci regulile pentru viitoarele societăți studențești, ob­li­gate prin tradiție să aibă un ju­ră­mînt de credință, un cod de legi, forme elaborate de inițiere, o strîn­ge­re de mîini unică și motouri la­ti­ne sau grecești. În secolul res­pec­tiv, membri Phi Beta Kappa își îm­pre­unau mîinile strîns și-apoi încasau fiecare dos de palmă peste gură, dar salutul evoluat treptat într-o în­­cîlceală mai mult sau mai puțin secretă de degete.

Băieții, pentru că a durat mai bine de-o sută de ani pînă să apară o astfel de grupare pentru studen­te, discutau, deci, ce voiau, ins­pi­rați de conversațiile purtate de membrii Spy Club, editorii primei pu­bli­cații studențești americane de la Harvard. Aceștia organizau, în 1721, întîlniri pentru a stabili, spre exem­plu, dacă „a face dragoste cu iubita înainte de-a o lua de nevastă este un păcat trupesc”.

Cu sabia în obraz

Deși poveștile frățiilor ameri­ca­ne au răsărit mai des în cine­ma­to­grafe, studenții europeni au cons­tru­it primele astfel de organizații. Începînd cu secolul al XII-lea, ele s-au numit națiuni sau corporații, Ger­ma­nia păs­trînd pînă astăzi acele Studen­ten­ber­bin­dungen (n.r.: asocia­ții studențești) născute odată cu primele uni­ver­si­tăți nemțești. As­tăzi, în 400 de cor­po­rații din Ger­ma­nia, Austria și El­ve­ția încă se mai practică tra­di­țio­na­la scrimă aca­demică, Mensur. Fă­ră să fie o for­mă de duel și cu-atît mai puțin un sport, curioasa formă de integrare în asociații presupune o luptă între săbii fără învingător și învins. Participanții sau Paukan­ten, pro­te­jați de un costum, trebuie să capete cît mai multe răni, în special pe chip, care să se transforme apoi în „cicatrici de onoare”.

Ritualurile prin care europenii trec pentru a intra în rîndul elitelor academice nu sînt, însă, dedicate doar viitorilor membri ai corpo­ra­ți­ilor studențești. În Portugalia, spre exemplu, primul pas în anul I de facultate este cîștigarea drep­tu­lui de-a fi student. Tradiția ini­ție­ri­lor a început în secolul al XIV-lea, la Uni­versitatea din Coimbra, cea mai ve­che din țară, unde s-a scris pentru prima dată o lege a „pra­xei” aca­de­mice, adică a pedepsei, după mo­toul „Dura Praxis Sed Praxis” (Praxe es­te dură, dar este praxe). Ritualul în­cepe cu cîteva săp­tămîni înainte de prima zi de facultate, așa încît bo­b­o­cii, numiți ca­loiros, să fie gata de următorul pas cînd încep cur­su­ri­le.

În bătrîna Coimbra obi­ceiurile erau blînde. O închinăciune solem­nă și-un certificat erau de-ajuns ca bobocul să devi­nă unul cu sufletul universității. De-a lungul anilor, însă, praxe s-a îndrăcit, parcă, mai mult împotriva lor. Neinițiații sînt purtați vreme de două luni, înainte și după în­ce­pe­rea cursurilor, prin orașele uni­ver­si­tare portugheze, le­gați unii de al­ții cu sfori, în­ge­nuncheați și puși să sărute pantofii maeștrilor de cere­mo­nie, adică stu­denți din ani terminali care-au trecut, la vremea lor, prin aceleași cazne. În timp ce-i sfidează pe cei mai mici și-i pun să urle în gura mare poezii vulgare, îi mai împing, la nevoie, în fîntînile arteziene din oraș și-i mîzgălesc pe chipuri cu argou portughez numai de ei știut. Bobocii, însă, iubesc ini­ție­rea. În preajma Crăciunului, în 2013, șase studenți de la Universitatea Lusofonă din Lisabona au murit înecați pe Plaja Meco în timpul unei praxe, iar maestrul Joao Miguel Gouveia, nu­mit Dux, a fost singurul supraviețuitor al valului care i-a înecat bobo­cii. Nici pînă astăzi, în­să, Comisia de Praxe nu a decis interzicerea sau mo­dificarea regula­men­tu­lui de inițiere a noilor studenți, pentru că aceștia au protestat pentru păstrarea obice­iu­rilor, chiar dacă asta înseamnă că ma­eștrii le vor umple în continuare părul cu ouă stricate, maioneză ve­che și tărîțe.

Ritualuri în ceață

În Marea Britanie, intrarea în co­legiile Universităților Cambrid­ge și Oxford implică, adesea, ceva mai mult decît o demonstrație strașnică de hockey sau lacrosse. În 2009, zia­rul studențesc Varsity al Uni­ver­sității Cambridge a dezvăluit, în detaliu, o ceremonie de inițiere a unei societăți pentru studenți, Wy­verns, la care bobocii au trebuit să înghită un pahar de tărie cu tot cu un peștișor auriu. Cei veniți cu planuri mari în amfiteatrele de la Ox­ford au trebuit să mărșăluiască, mai întîi, prin campus, beți și îmbrăcați ca niște bebeluși și să aștepte pla­to­uri de mîncare pentru copii să le mîngîie chipurile.

„Hazing” se numește tortura studenților neinițiați în America. Același nume îl poartă și atunci cînd apare la categoria „crimă”, în 44 de state. De-a lungul anilor, tratamentele speciale aplicate bobocilor au trecut tradiția în ilegalitate. În 2011, Michael Warren își dorea un loc în casa Alpha Delta Omega, la Colegiul Hartwick din Oneonta. Frăția l-a închis într-o cameră în­tu­ne­cată, a aprins un stroboscop, a urcat volumul muzicii mai sus de glumă și-au închis ușa pentru o zi și-o noapte. După eliberare, l-au bă­tut pînă la inconștiență, iar cazul lui n-a făcut decît să sape într-o ga­ură neagră de pedepse. Însă chiar și după ce nouă studenți au murit în timpul inițierilor pentru Sigma Alpha Epsilon în decurs de cinci ani, unele state încă mai acceptă ritualurile, iar cea mai frumoasă și mai blîndă formă de recrutare a ră­mas licitația. Printre toate scan­da­lu­rile, frățiile cu litere grecești în frun­te se laudă că 25 de președinți americani au fost membri ai uneia dintre organizații. Și-apoi își amin­tesc că nu mai au încredere în conducere de cîteva decenii încoace.