Mama de bătaie a studenției
Lumea pe jar, Subiectele săptămînii 23 martie 2014 Niciun comentariu la Mama de bătaie a studenției 285Foto: Tiago Esteves
Dacă vi s-a părut vreodată că adunările, pe înserate, la Balenă, pe Copou au ceva din întrunirile unor societăți studențești elitiste, ați visat frumos. Iar dacă privirile curioase sau răutăcioase ale colegilor mai mari de facultate v-au intimidat la culme, imaginați-vă cum ar fi fost să luați cîte-o mamă de bătaie zilnic în primele luni în care-ați fost boboci. Americanii au pus mîna pe alfa, pe omega și tot restul alfabetului grecesc și și-au inițiat studenții, vreme de secole întregi, cu frica. În Europa, moda societăților din universități a prins aproape peste tot, însă în forme tot mai blajine dinspre Portugalia, pînă la noi. Secrete sau în văzul lumii, dar cu siguranță tot mai controversate, frățiile din întreaga lume supraviețuiesc pentru că tradiția bate orice vînătaie inițiatică.
Studenții și absolvenții universităților din Statele Unite ale Americii au ajuns, de la prima frăție înființată în 1776, Phi Beta Kappa, pînă astăzi, să-și spună „greci”. Societățile care poartă nume populare în comediile cu adolescenți care-și caută culcuș în viața socială a campusurilor numără astăzi un total de nouă milioane de membri. Fără doar și poate, confuzia, bețiile lungi și regăsirea sinelui printre studente dezbrăcate și butoiașe de bere nu vin doar din imaginația regizorilor și scenariștilor, ci din adevărate nostalgii ale ritualurilor de inițiere ale societăților cu nume grecești.
Membri Phi Beta Kappa își împreunau mîinile strîns și-apoi încasau fiecare dos de palmă peste gură.
Americanii se mîndresc, de fapt, cel mai mult cu faptul că rețeaua lor elenă n-a fost împrumutată din Europa. Ea s-a dezvoltat dintr-o frăție cu titlu latin, The Flat Hat Club, fondată în 1750 la Colegiul „William and Mary” din Virginia, care l-a avut printre membri pe cel de-al treilea președinte american, Thomas Jefferson. De-aici a apărut Phi Beta Kappa și, mai tîrziu, America de Nord a acaparat tot alfabetul grecesc în campusuri. Prima frăție s-a născut dintr-o ieșire la bere, cum am spune astăzi. Patru studenți ai colegiului din Virginia s-au întîlnit într-o tavernă și-au gîndit un club secret în care să discute despre orice, în special teme interzise, tabuuri sociale. Ei au creat atunci regulile pentru viitoarele societăți studențești, obligate prin tradiție să aibă un jurămînt de credință, un cod de legi, forme elaborate de inițiere, o strîngere de mîini unică și motouri latine sau grecești. În secolul respectiv, membri Phi Beta Kappa își împreunau mîinile strîns și-apoi încasau fiecare dos de palmă peste gură, dar salutul evoluat treptat într-o încîlceală mai mult sau mai puțin secretă de degete.
Băieții, pentru că a durat mai bine de-o sută de ani pînă să apară o astfel de grupare pentru studente, discutau, deci, ce voiau, inspirați de conversațiile purtate de membrii Spy Club, editorii primei publicații studențești americane de la Harvard. Aceștia organizau, în 1721, întîlniri pentru a stabili, spre exemplu, dacă „a face dragoste cu iubita înainte de-a o lua de nevastă este un păcat trupesc”.
Cu sabia în obraz
Deși poveștile frățiilor americane au răsărit mai des în cinematografe, studenții europeni au construit primele astfel de organizații. Începînd cu secolul al XII-lea, ele s-au numit națiuni sau corporații, Germania păstrînd pînă astăzi acele Studentenberbindungen (n.r.: asociații studențești) născute odată cu primele universități nemțești. Astăzi, în 400 de corporații din Germania, Austria și Elveția încă se mai practică tradiționala scrimă academică, Mensur. Fără să fie o formă de duel și cu-atît mai puțin un sport, curioasa formă de integrare în asociații presupune o luptă între săbii fără învingător și învins. Participanții sau Paukanten, protejați de un costum, trebuie să capete cît mai multe răni, în special pe chip, care să se transforme apoi în „cicatrici de onoare”.
Ritualurile prin care europenii trec pentru a intra în rîndul elitelor academice nu sînt, însă, dedicate doar viitorilor membri ai corporațiilor studențești. În Portugalia, spre exemplu, primul pas în anul I de facultate este cîștigarea dreptului de-a fi student. Tradiția inițierilor a început în secolul al XIV-lea, la Universitatea din Coimbra, cea mai veche din țară, unde s-a scris pentru prima dată o lege a „praxei” academice, adică a pedepsei, după motoul „Dura Praxis Sed Praxis” (Praxe este dură, dar este praxe). Ritualul începe cu cîteva săptămîni înainte de prima zi de facultate, așa încît bobocii, numiți caloiros, să fie gata de următorul pas cînd încep cursurile.
În bătrîna Coimbra obiceiurile erau blînde. O închinăciune solemnă și-un certificat erau de-ajuns ca bobocul să devină unul cu sufletul universității. De-a lungul anilor, însă, praxe s-a îndrăcit, parcă, mai mult împotriva lor. Neinițiații sînt purtați vreme de două luni, înainte și după începerea cursurilor, prin orașele universitare portugheze, legați unii de alții cu sfori, îngenuncheați și puși să sărute pantofii maeștrilor de ceremonie, adică studenți din ani terminali care-au trecut, la vremea lor, prin aceleași cazne. În timp ce-i sfidează pe cei mai mici și-i pun să urle în gura mare poezii vulgare, îi mai împing, la nevoie, în fîntînile arteziene din oraș și-i mîzgălesc pe chipuri cu argou portughez numai de ei știut. Bobocii, însă, iubesc inițierea. În preajma Crăciunului, în 2013, șase studenți de la Universitatea Lusofonă din Lisabona au murit înecați pe Plaja Meco în timpul unei praxe, iar maestrul Joao Miguel Gouveia, numit Dux, a fost singurul supraviețuitor al valului care i-a înecat bobocii. Nici pînă astăzi, însă, Comisia de Praxe nu a decis interzicerea sau modificarea regulamentului de inițiere a noilor studenți, pentru că aceștia au protestat pentru păstrarea obiceiurilor, chiar dacă asta înseamnă că maeștrii le vor umple în continuare părul cu ouă stricate, maioneză veche și tărîțe.
Ritualuri în ceață
În Marea Britanie, intrarea în colegiile Universităților Cambridge și Oxford implică, adesea, ceva mai mult decît o demonstrație strașnică de hockey sau lacrosse. În 2009, ziarul studențesc Varsity al Universității Cambridge a dezvăluit, în detaliu, o ceremonie de inițiere a unei societăți pentru studenți, Wyverns, la care bobocii au trebuit să înghită un pahar de tărie cu tot cu un peștișor auriu. Cei veniți cu planuri mari în amfiteatrele de la Oxford au trebuit să mărșăluiască, mai întîi, prin campus, beți și îmbrăcați ca niște bebeluși și să aștepte platouri de mîncare pentru copii să le mîngîie chipurile.
„Hazing” se numește tortura studenților neinițiați în America. Același nume îl poartă și atunci cînd apare la categoria „crimă”, în 44 de state. De-a lungul anilor, tratamentele speciale aplicate bobocilor au trecut tradiția în ilegalitate. În 2011, Michael Warren își dorea un loc în casa Alpha Delta Omega, la Colegiul Hartwick din Oneonta. Frăția l-a închis într-o cameră întunecată, a aprins un stroboscop, a urcat volumul muzicii mai sus de glumă și-au închis ușa pentru o zi și-o noapte. După eliberare, l-au bătut pînă la inconștiență, iar cazul lui n-a făcut decît să sape într-o gaură neagră de pedepse. Însă chiar și după ce nouă studenți au murit în timpul inițierilor pentru Sigma Alpha Epsilon în decurs de cinci ani, unele state încă mai acceptă ritualurile, iar cea mai frumoasă și mai blîndă formă de recrutare a rămas licitația. Printre toate scandalurile, frățiile cu litere grecești în frunte se laudă că 25 de președinți americani au fost membri ai uneia dintre organizații. Și-apoi își amintesc că nu mai au încredere în conducere de cîteva decenii încoace.
Adaugă un comentariu