Chanel rămîne la numărul cinci
De pe scena Iașului 13 aprilie 2014 Niciun comentariu la Chanel rămîne la numărul cinci 17În Uzina cu Teatru, laboratorul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași s-au încercat experimente în mii de culori. Săptamîna trecută, pe 10 aprilie, de la ora 19.30, la premiera piesei „Tanti Chanel” s-au amestecat toate în același vas, răstălmăcind ipocrizia, apropierea morții și-a ridicolului într-o poveste de-o noapte. Atît ține tabloul de orgolii ale unor bătrîne cîntărețe care nu văd în oglinzile-n care se scaldă decît frumusețe. Ale unor femei care nu se pierd ci devin, prin natura mincinoasă a timpului, statui. Comedia rusească regizată de Ion Sapdaru, adaptare a unui text de Nicolai Koleada se va întoarce și pe 27 aprilie, pe aceeași scenă, la fel de viu, ca să se joace cu timpul.
Din „Sala Balet”, după ușa care scîrție în ciudă, se aud aplauze, se joacă lumini, se cutremură și se-apropie trupuri bătrîne, în cîrje, în genunchi bătuciți de vreme, în mîndrie. Doamnele din Ansamblul Armonia și-au încheiat recitalul într-un vuiet de palme de care nu se mai satură. Se aude scîrțîitul, se deschide ușa și intră în camera de repetiții, îmbrăcate în hainele plătite și cusute de oamenii cu suflet bun de la Casa de Cultură a Surdomuților, sperînd, în glumă, că „poate în public n-au fost tot ei”. Aprinse de-o vîlvătaie în care cred numai ele cu-atîta putere, cele cinci artiste pun masa, ca să mănînce în cinstea a zece ani de „Armonia” și ca să se mănînce între ele. Ca să roadă în cîrnați, în salata boeuf și cea de pește și într-o prefăcută sfoară care le leagă doar de ochii lumii.
Actrițele își poartă tinerețea îngropată sub pudră albă, pomeți roșii sub care luptă o îmbujorare adevărată, înfierbîntată și sub anii strălucitori de carieră ai Sarei, Ecaterinei, Tamarei și Irinei. „Eu am studii muzicale, am fost balerină la Teatrul Muzical!”, își umflă Tamara pieptul, fiindcă ei, șefei de ansamblu, i s-a părut fals pe de-a-ntregul spectacolul de care nu mai conteneau, adineauri, să se bucure. În răsuflarea tinerei Andreei Spătaru, bătrînețea se transformă într-o răutate nedistilată, frustă, o credibilă dorință de-a se rupe de restul grupului. Nici una dintre ele nu știe că în oglinzile încăperii în care-și clănțănesc ele dinții s-a uitat, înaintea lor, moartea.
Aplaudați femeia cu cîrje
Femeile sînt imprevizibile, însă jocul e natural, iar ciuda care le arde palmele înflorește în sincronizări perfecte cu luminile și muzica experimentului teatral pe care-l trăim. Însă nervii, la vîrsta lor, se încheie în palpitații și-n mîini odihnite pe piept sau, pentru Sara, în izbucniri poetice rusești rostite pretențios de Andreea Boboc. „Sînt tînără, domnule dirijor!”, își învolburează ea cuvintele cînd domnul Tiberiu intră în sala de repetiții, să le încununeze festinul. Li se rătăcesc mințile, se alintă naiv, fiindcă dirijorul e o dragoste de-o stranie dar profundă natură, un bătrîn ca el dar cu cîteva momente de nebunie mai tînăr. „Ce-i asta, Sara?! Aniversare sau concertul tău de băgare în seama?”, zbiară Tamara în cea mai pură expresie a dezgustului. Costumele le stau la fel de bine ca la început, dar au mai îmbătrînit cu cîteva clipe, iar răbdarea se stafidește și ei într-un colț de inimă.
Nimeni nu poate intra în Armonia fără o boală, nimeni nu poate să facă din patru doamne și-un mentor un caraghioslîc de șase oameni pîndiți de moarte.
În decorul pestriț, pictat în autentice tușe românești și în costumele babelor cu cosițe perdeluite și tașcă de pînză sub șorț, în tabloul ceaușeștilor care atîrnă strîmb pe perete și în uniforma SPP-istei care așteaptă în tăcere lîngă pian se citesc nuanțele adaptării comediei rusești într-un loc care înțelege firescul colorat al kitsch-ului comunist. Poate singurul lucru pe care-l așteptăm prea mult e spargerea globului de sticlă în care stă închisă Rodica Surdu, agentul de pază jucat în două ritmuri de Irina Răduțu Codreanu. Cînd statuară, mută, dar în aceeași linie a caraghiosului pe care-o îmbracă și doamnele din Armonia, cînd năvalnică, afonă, guturală și amară. „Mă numesc Rodica Surdu și sînt o doamnă, da?! Gata! S-a terminat fățărnicia în ansamblul Armonia!”, rupe ea frînghia dintre femei. Dirijorul vrea să schimbe ordinea lumii în care-au îmbătrînit țațele cîntărețe. Să le transforme în „niște umbre în contre-jour” care să cînte „șuba-duba-da” în spatele cucoanei Surdu – madam Chanel. „Trebuie să înțelegeți că la noi în trupă s-au adunat handicapați adevărați! Pe-al dumitale nu-l vedem”, iar Irina scoate cîrjele roșii care-o fac demnă de locul în care cîntă. Nimeni nu poate intra în Armonia fără o boală, nimeni nu poate să facă din patru doamne și-un mentor un caraghioslîc de șase oameni pîndiți de moarte.
Am primit, în sfîrșit, ofranda. Ochiul de furtună s-a legat și s-a împleticit printre cusăturile costumelor desuete. Din sufletul Sarei încă mai pufnesc poezii de Anna Akhmatova și nouă încă ne mai cîntă, undeva, „Pe lîngă plopii fără soț”. Iar moartea se-ntoarce să ne chinuie cu umbra unui pahar de vin îmbietor, în pașii mărunți și bătrîni ai Silviei Popa. „Tanti Chanel” e un vers lung și comic despre stingerea tragică a vieții, iar în Uzina cu Teatru s-au strîns de gît și rîsul și schimonoselile îngîmfate ale timpului și cîte-o privire în gol pentru fiecare chemare către sfîrșit.
Adaugă un comentariu