Chanel rămîne la numărul cinci

În Uzina cu Teatru, laboratorul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași s-au încercat experimente în mii de culori. Săptamîna trecută, pe 10 aprilie, de la ora 19.30, la premiera piesei „Tanti Chanel” s-au amestecat toate în același vas, răstălmăcind ipocrizia, apropierea morții și-a ridicolului într-o poveste de-o noapte. Atît ține tabloul de orgolii ale unor bătrîne cîntărețe care nu văd în oglinzile-n care se scaldă decît frumusețe. Ale unor femei care nu se pierd ci devin, prin natura mincinoasă a timpului, statui. Comedia rusească regizată de Ion Sapdaru, adaptare a unui text de Nicolai Koleada se va întoarce și pe 27 aprilie, pe aceeași scenă, la fel de viu, ca să se joace cu timpul.

Din „Sala Balet”, după ușa care scîrție în ciudă, se aud aplauze, se joacă lumini, se cutremură și se-apro­pie trupuri bătrîne, în cîrje, în ge­nun­chi bătuciți de vreme, în mîndrie. Doamnele din Ansamblul Ar­mo­nia și-au încheiat recitalul într-un vu­iet de palme de care nu se mai satură. Se aude scîrțîitul, se deschide ușa și in­tră în camera de repetiții, îm­bră­ca­te în hainele plătite și cusute de oa­me­nii cu suflet bun de la Casa de Cul­tu­ră a Surdomuților, sperînd, în glu­mă, că „poate în public n-au fost tot ei”. Aprinse de-o vîlvătaie în care cred nu­mai ele cu-atîta putere, cele cinci ar­tiste pun masa, ca să mănînce în cinstea a zece ani de „Armonia” și ca să se mănînce între ele. Ca să roadă în cîrnați, în salata boeuf și cea de peș­te și într-o prefăcută sfoară care le lea­gă doar de ochii lumii.

Actrițele își poartă tinerețea în­gropată sub pudră albă, pomeți ro­șii sub care luptă o îmbujorare ade­vă­ra­tă, înfierbîntată și sub anii stră­lu­ci­tori de carieră ai Sarei, Ecaterinei, Ta­ma­rei și Irinei. „Eu am studii mu­zi­ca­le, am fost balerină la Teatrul Muzi­cal!”, își umflă Tamara pieptul, fiindcă ei, șefei de ansamblu, i s-a părut fals pe de-a-ntregul spectacolul de care nu mai conteneau, adineauri, să se bu­cure. În răsuflarea tinerei An­dreei Spătaru, bătrînețea se transformă într-o răutate nedistilată, frustă, o cre­dibilă dorință de-a se rupe de res­tul grupului. Nici una dintre ele nu știe că în oglinzile încăperii în care-și clăn­țănesc ele dinții s-a uitat, înain­tea lor, moartea.

Aplaudați femeia cu cîrje

Femeile sînt imprevizibile, însă jocul e natural, iar ciuda care le ar­de palmele înflorește în sincronizări per­fecte cu luminile și muzica ex­pe­rimentului teatral pe care-l trăim. În­să nervii, la vîrsta lor, se încheie în palpitații și-n mîini odihnite pe piept sau, pentru Sara, în izbucniri poe­ti­ce rusești rostite pretențios de An­dreea Boboc. „Sînt tînără, domnule diri­jor!”, își învolburează ea cuvintele cînd domnul Tiberiu intră în sala de repetiții, să le încununeze fes­ti­nul. Li se rătăcesc mințile, se alintă naiv, fiindcă dirijorul e o dragoste de-o stranie dar profundă natură, un bă­trîn ca el dar cu cîteva momente de ne­bunie mai tînăr. „Ce-i asta, Sa­ra?! Aniversare sau concertul tău de bă­gare în seama?”, zbiară Tamara în cea mai pură expresie a dezgustului. Costumele le stau la fel de bine ca la început, dar au mai îmbătrînit cu cî­teva clipe, iar răbdarea se sta­fi­deș­te și ei într-un colț de inimă.

Nimeni nu poate intra în Armonia fără o boa­lă, nimeni nu poate să facă din patru doam­ne și-un mentor un cara­ghios­lîc de șase oameni pîndiți de moar­te.

În decorul pestriț, pictat în au­ten­tice tușe românești și în costumele ba­belor cu cosițe perdeluite și tașcă de pînză sub șorț, în tabloul ceau­șeș­tilor care atîrnă strîmb pe perete și în uniforma SPP-istei care așteaptă în tăcere lîngă pian se citesc nuanțele adaptării comediei rusești într-un loc care înțelege firescul colorat al kitsch-ului comunist. Poate sin­gu­rul lucru pe care-l așteptăm prea mult e spargerea globului de sticlă în care stă închisă Rodica Surdu, agentul de pază jucat în două ritmuri de Iri­na Răduțu Codreanu. Cînd sta­tua­ră, mută, dar în aceeași linie a cara­ghio­sului pe care-o îmbracă și doam­ne­le din Armonia, cînd năvalnică, afo­nă, guturală și amară. „Mă numesc Ro­dica Surdu și sînt o doamnă, da?! Gata! S-a terminat fățărnicia în an­samblul Armonia!”, rupe ea frîn­ghia dintre femei. Dirijorul vrea să schim­be ordinea lumii în care-au îm­bătrî­nit țațele cîntărețe. Să le transforme în „niște umbre în contre-jour” care să cînte „șuba-duba-da” în spatele cu­coanei Surdu – madam Chanel. „Tre­buie să înțelegeți că la noi în trupă s-au adunat handicapați adevărați! Pe-al dumitale nu-l vedem”, iar Iri­na scoate cîrjele roșii care-o fac dem­nă de locul în care cîntă. Nimeni nu poate intra în Armonia fără o boa­lă, nimeni nu poate să facă din patru doam­ne și-un mentor un cara­ghios­lîc de șase oameni pîndiți de moar­te.

Am primit, în sfîrșit, ofranda. Ochiul de furtună s-a legat și s-a îm­pleticit printre cusăturile costu­me­lor desuete. Din sufletul Sarei încă mai puf­nesc poezii de Anna Akhma­to­va și nouă încă ne mai cîntă, undeva, „Pe lîngă plopii fără soț”. Iar moartea se-ntoarce să ne chinuie cu umbra unui pahar de vin îmbietor, în pașii mă­runți și bătrîni ai Silviei Popa. „Tan­ti Chanel” e un vers lung și co­mic despre stingerea tragică a vieții, iar în Uzina cu Teatru s-au strîns de gît și rî­sul și schimonoselile îngîmfate ale tim­pului și cîte-o privire în gol pen­tru fiecare chemare către sfîrșit.