Durerea nu așteaptă la rînd

Pe scaunele din holul Spitalului Clinic Județean de Urgențe „Sfîn­tul Spiridon” nu mai găsești loc să te așezi. Cei mai în vîrstă au ocupat de­ja toate locurile, iar cei mai tineri, tre­cuți și ei de 40 de ani își sprijină pă­rinții care stau lîngă ei în picioare. „Nu mai sînt locuri de cîteva ore! Vezi că și omul ăla așteaptă! Am mai spus, nu îi putem interna! Nu mai sînt locuri”, spune o femeie de vîr­stă medie, cu părul scurt și deschis la cu­loare, către un medic de la am­bu­lanță ce nu demult a sosit împre­ună cu un pacient ce necesită internare. În tot haosul format, o doctoriță vine cu o rugăminte.Toți cei care nu sînt bol­navi să iasă și să lase loc celorlalți. Însă nimeni nu se clintește din loc. Afară, după ușă, care și așa mereu e deschisă, stau și așteaptă încă șase persoane. Frigul de afară îți trece par­că prin oase, însă nimeni nu se în­dură să plece.

Ușa se deschide din nou și apar doi medici de la ambulanță cu un bă­trîn inconștient pe targă. Cei șase care încă mai stau afară îl urmăresc cu privirea pînă intră în holul spitalului. Ca să rupă tăcerea care s-a instalat preț de cîteva secunde, una dintre femeile care așteaptă la rînd își varsă indignarea. „Mie mi-o spus doctorița să mă duc la Hârlău, nu mă duc la Hârlău cît trăiesc. Știu ce am pățit acolo. Acolo îți pot tăia și pi­ciorul”, spune amintindu-și că ultima dată cînd a fost la spitalul din Hâr­lău a fost atunci cînd și-a născut fetița. Iar de atunci au trecut cîțiva ani ca­re nu i-au șters din minte atitudinea doctorilor.

Alinare cu vorbe

La rînd, oamenii caută să-și plîn­gă durerile. Lui moș Vasile cei de la Casa de Asigurări de sănătate i-au greșit CNP-ul, iar acum nemaifiind înscris în baze de date nu poate be­ne­ficia de gratuitate. Boala e cea care îl împinge să meargă la spital fără tri­mitere de la medicul de familie. „Me­dicul meu de familie îmi spune că nu îmi permite calculatorul. Vin la asi­gurări aici, la Iași, vai de capul meu, muream de durere, îmi introduce datele și scrie că e greșit CNP-ul”, spune moș Vasile. Acum moș Vasile lucrează ca măturător, chiar dacă spune el că putea deveni mu­zi­cant. Mătură în fața blocului de cî­te­va luni, dar nu îi este rușine. „Mun­cești, doar nu furi”, îl completează soția încurajîndu-l. Nu s-a dat în lă­turi de la nicio muncă, nici în cons­trucții, însă acum, cînd l-a lovit boa­la, s-a retras.

Între mărturisiri, pe holurile spi­talului, timpul trece mai repede. În­să chiar și după o oră cele două bătrînele au rămas încă pe scaun, pen­tru că nimeni nu le distinge din­tre mușuroiul de pacienți care stă la rînd. Nici tînărul care stă sprijinit de ușă, alături de două cîrje nu s-a clintit din loc. Doar are grijă ca din cînd în cînd să mai închidă ușa care aduce tot frigul de afară. Nu are unde să se așeze, însă nici nu cere asta, știe că ar fi privit cu alți ochi de bătrînii care stau la coada care pare să fie fără sfîrșit. „Este cineva aici Stahi Georgeta?”, strigă cineva din hol. Moș Vasile cu soția privesc spre doctoriță, iar o bă­trînă, care se află pe scaunul ală­tu­rat, în grabă se apropie de aceasta. Cei doi oftează. Cînd oare le va ve­ni rîndul?