Plușul meu cu ochii albaștri

De mică mi-au plăcut jucăriile, iar această pasiu­ne încă îmi lipește nasul de vitrinele magazinelor care au tot felul de flocoșenii pentru copii. Am și acum plu­șu­rile din care speram să obțin o colecție serioasă: cîte un animal din fiecare specie. Fiecare avea propriul nu­me, rang și loc în casă. Însă mama mi le-a îngrămădit pe toa­te pe dulapul din sufragerie sau a mai dus și la bunici. Dar acum stau și mă întreb oare ce a fost mai rău pentru ele? Faptul că praful și păianjenii le acopereau sau că du­pă aproape 13 ani de adunat cu grijă jucării, mama a adus pe lume o mașinărie drăgălașă pentru ceilalți, dar nocivă pentru pasiunea mea? Declar pe propria răs­pun­dere că fratele meu a însemnat sfîrșitul colecției mele.

Le ronțăia, le tăvălea prin nisip, le rupea puful de pe ele cu ciudă, iar eu sufeream neputincioasă, căci în­săși mama veghea deasupra răului. Nu înțelegeam cum un copil de unu – doi anișori poate crea atît dezastru cu mî­nuțele alea mici. Iar mama, la rîndul ei, nu înțelegea de ce eu strîng atîtea „orătănii” și apoi le părăsesc pe mo­bilă. Și după ce distrugea tot, își ridica privirea se­ni­nă în care s-a înecat o mare întreagă, zîmbea și întindea bra­țele spre mine.

Mi-a luat cam doi ani să îmi dau seama că ju­că­ri­ile mele vor fi în siguranță doar dacă voi ține ocupat mi­cul distrugător. Acum conștientizez că plușul preferat a fost fratele meu. Nu doar că era mai amuzant decît pa­pi­țoii aceia cu ochi de sticlă, dar era și ascultător. Nu trebuia să îl pun la loc și nici nu trebuia să-l șterg de praf.

Plu­șul meu a crescut și pentru că i-am povestit cum îmi strica lucrurile, mi-a adus cadou un pui de pi­sică. „Că tot voiai tu. Și ăsta e adevărat, ca să nu îl mai pot strica”.