Plușul meu cu ochii albaștri
Pastila de după 8 decembrie 2014 Niciun comentariu la Plușul meu cu ochii albaștri 12De mică mi-au plăcut jucăriile, iar această pasiune încă îmi lipește nasul de vitrinele magazinelor care au tot felul de flocoșenii pentru copii. Am și acum plușurile din care speram să obțin o colecție serioasă: cîte un animal din fiecare specie. Fiecare avea propriul nume, rang și loc în casă. Însă mama mi le-a îngrămădit pe toate pe dulapul din sufragerie sau a mai dus și la bunici. Dar acum stau și mă întreb oare ce a fost mai rău pentru ele? Faptul că praful și păianjenii le acopereau sau că după aproape 13 ani de adunat cu grijă jucării, mama a adus pe lume o mașinărie drăgălașă pentru ceilalți, dar nocivă pentru pasiunea mea? Declar pe propria răspundere că fratele meu a însemnat sfîrșitul colecției mele.
Le ronțăia, le tăvălea prin nisip, le rupea puful de pe ele cu ciudă, iar eu sufeream neputincioasă, căci însăși mama veghea deasupra răului. Nu înțelegeam cum un copil de unu – doi anișori poate crea atît dezastru cu mînuțele alea mici. Iar mama, la rîndul ei, nu înțelegea de ce eu strîng atîtea „orătănii” și apoi le părăsesc pe mobilă. Și după ce distrugea tot, își ridica privirea senină în care s-a înecat o mare întreagă, zîmbea și întindea brațele spre mine.
Mi-a luat cam doi ani să îmi dau seama că jucăriile mele vor fi în siguranță doar dacă voi ține ocupat micul distrugător. Acum conștientizez că plușul preferat a fost fratele meu. Nu doar că era mai amuzant decît papițoii aceia cu ochi de sticlă, dar era și ascultător. Nu trebuia să îl pun la loc și nici nu trebuia să-l șterg de praf.
Plușul meu a crescut și pentru că i-am povestit cum îmi strica lucrurile, mi-a adus cadou un pui de pisică. „Că tot voiai tu. Și ăsta e adevărat, ca să nu îl mai pot strica”.
Adaugă un comentariu