Satul în care sărăcia naște „pui”

În localitatea Crucea din Iași e o tradiție ca minorele să facă copii. „Dacă ajunge la 17 ani, cine o mai ia?”, gesticulează un gospodar cu burta înainte. Își așază căciula și îmi spune că fetele își găsesc „ju­mătatea” pe la 12- 13 ani. Deși e mîn­dru că din generație în ge­ne­ra­ția rămîne obișnuința copiiilor de a face copii, parcă totuși o umbră de îndoială își înfinge ghiarele în mîndria lui. Dacă în familiile obișnuite, noile suflete sînt așezate parcă cu pipeta în sînul familiei, aici, unde comunitatea e preponderent alcă­tui­tă din romi, vin ca pe bandă ru­lan­tă. Nimeni nu are serviciu, iar cîteva animale pe care le țin pe lîngă ca­să le ocupă întreaga zi.

Madonne prea tinere

În aceeași situație se află și Mi­ha­ela Alexandra Tutui. Intră în ca­bi­netul improvizat din sat. Asis­ten­ta o roagă să se descalțe căci ciz­me­le de gumă sînt sufocate de no­roi. O ascultă cuminte și rămîne în picioarele goale, căci nu are șosete. În brațe, împăturit ca o sărmăluță, ține un copil de două luni, pe Ga­briel. Intră și îi dezgolește ușor pi­cio­rușul ca să îl pregătescă pe cel mic pentu vaccin. Ochii albaștri i se umezesc cînd acul începe a scuipa soluție sub pielea băiețelului care începe imediat să plîngă. Tremură, nu mai știe cum să îl liniștească. În mișcări grăbite își prinde cîteva de­ge­te în părul lung și încîlcit, iar asis­tenta îi ia copilul, pentru ca tî­nă­ra mamă să își poată da sînul pes­te bluză și să-și hrănească odorul. Cînd îl simte la piept, tremuratul încetează, iar cel mic trage cu sete, ca de un premiu pentru că a fost în­țepat. Imaginea e a unei Ma­do­nne surghiunite, speriate, a cărei sin­gură alinare este micuța ființă din brațe, ce o caută cu mînuțele pentru a se asigura că este lîngă el. „L-am păstrat pentru că mi-e drag”, își scaldă în priviri copilul. Vorbește greu, semi-analfabet. A rămas re­pe­tentă în clasa a opta și nici nu a în­cer­cat să termine. Acum doi ani, băiatul pe care ea îl iubea a venit cu părinții lui la familia ei pentru a-i cere mîna. Mihaela a acceptat cu încîntare, însă cînd a aflat că ea es­te însărcinată, și-a mutat pașii pe pri­mul drum ieșit în cale și dus a fost. „Nici nu mai știu cîți ani are, dar știu că s-a pus cioban la oi”, spune tînăra cu voce răgușită.

Are privirea naivă și chipul u­nui copil necăjit. Cînd po­ves­tește des­pre bărbatul cu care a stat ea, căci nun­tă sau cununie civilă nici po­me­­neală să existe, se încurcă. Cu­vin­tele nu îi sînt foarte articulate și vor­bește încet, cu teamă. „În spital am făcut mastită și el m-a lăsat să mor acolo. Făcea numai ce spunea mama lui”. Ar încreți fruntea, dar re­nunță, așa că mărește ochii, pri­lej cu care observ pata roșie din colțul ochiului drept. Părinții ei au ac­cep­tat copilul și o ajută cum pot, așa că s-a hotărît să își dedice întreaga via­ță pruncului. Dacă ea nu a făcut școa­lă, nu vrea același lucru și pen­tru Gabriel. Pe el îl va da la școală cît de repede poate. Cît despre pro­pria persoană, trăiește din alocația co­pi­lului și din ajutorul social. Iar pentru faptul că iubitul ei a lăsat-o sin­gu­ră cu un copil, și-a pierdut în­crederea nu doar în bărbați, ci și în oameni.

Vise înecate

Dacă mama Mihaelei nu i-a vor­bit niciodată despre educație sexua­lă, Florin Marchidan a discutat des­pre asta, însă cînd a fost prea tîrziu. Era deja însărcinată. Ea nu are drep­tul la ajutor social pentru că are oi, iar ele sînt considerate de către stat a fi o sursă de venit suficientă. Cînd o întreb de ce a păstrat co­pi­lul, îmi răspunde încet „decît să facem pă­cate…”. Ea are 17 ani, iar băiețelul de un an, grăsun, care se joacă cu papucelul albastru, știe să zîm­beas­că și să-și molipsească și mama. Spre deosebire de vecina ei, Florina se înțelege bine cu concubinul ei, Va­si­le. Nu de fiecare dată si­tuația dintre ei este ca în al no­uă­lea cer, dar mă­car este lîngă ea și o ajută în gos­po­dărie.
„Părinții mei nu m-au lăsat să fac liceul, deși am terminat clasa a VIII-a”, îmi spune ea și își cu­prin­de gînditoare fermoarul vestei în­tre de­gete. Îmi spune că visul ei era să devină ospătar. Mama i-a spus să nu mai facă un copil, cel puțin să aș­tep­te să crească băiatul. Din vo­cea ei se simte subțire reproșul ma­mei pentru că a născut la o vîrstă fra­ge­dă. Însă după o perioadă, vrea să îl la­se pe cel mic la părinți și să își încerce norocul între ale ospă­tă­riei. Băr­ba­tul ei o susține, doar că el va rămîne acasă să întrețină gos­po­dăria.
Cu gesturi moi, cele două fete își iau odoarele din cabinetul medi­cal și se pierd în depărtare, pe un drum ce te prinde între noroaie și burniță. Ele sînt victimele unei tra­diții ce sugrumă copilăria, dar cu toată mîndria de a fi mame tinere, nu de puține ori spală chipul prun­cilor cu lacrimi amare.