Satul în care sărăcia naște „pui”
Povești fără timbru 2 martie 2015 Niciun comentariu la Satul în care sărăcia naște „pui” 37În localitatea Crucea din Iași e o tradiție ca minorele să facă copii. „Dacă ajunge la 17 ani, cine o mai ia?”, gesticulează un gospodar cu burta înainte. Își așază căciula și îmi spune că fetele își găsesc „jumătatea” pe la 12- 13 ani. Deși e mîndru că din generație în generația rămîne obișnuința copiiilor de a face copii, parcă totuși o umbră de îndoială își înfinge ghiarele în mîndria lui. Dacă în familiile obișnuite, noile suflete sînt așezate parcă cu pipeta în sînul familiei, aici, unde comunitatea e preponderent alcătuită din romi, vin ca pe bandă rulantă. Nimeni nu are serviciu, iar cîteva animale pe care le țin pe lîngă casă le ocupă întreaga zi.
Madonne prea tinere
În aceeași situație se află și Mihaela Alexandra Tutui. Intră în cabinetul improvizat din sat. Asistenta o roagă să se descalțe căci cizmele de gumă sînt sufocate de noroi. O ascultă cuminte și rămîne în picioarele goale, căci nu are șosete. În brațe, împăturit ca o sărmăluță, ține un copil de două luni, pe Gabriel. Intră și îi dezgolește ușor piciorușul ca să îl pregătescă pe cel mic pentu vaccin. Ochii albaștri i se umezesc cînd acul începe a scuipa soluție sub pielea băiețelului care începe imediat să plîngă. Tremură, nu mai știe cum să îl liniștească. În mișcări grăbite își prinde cîteva degete în părul lung și încîlcit, iar asistenta îi ia copilul, pentru ca tînăra mamă să își poată da sînul peste bluză și să-și hrănească odorul. Cînd îl simte la piept, tremuratul încetează, iar cel mic trage cu sete, ca de un premiu pentru că a fost înțepat. Imaginea e a unei Madonne surghiunite, speriate, a cărei singură alinare este micuța ființă din brațe, ce o caută cu mînuțele pentru a se asigura că este lîngă el. „L-am păstrat pentru că mi-e drag”, își scaldă în priviri copilul. Vorbește greu, semi-analfabet. A rămas repetentă în clasa a opta și nici nu a încercat să termine. Acum doi ani, băiatul pe care ea îl iubea a venit cu părinții lui la familia ei pentru a-i cere mîna. Mihaela a acceptat cu încîntare, însă cînd a aflat că ea este însărcinată, și-a mutat pașii pe primul drum ieșit în cale și dus a fost. „Nici nu mai știu cîți ani are, dar știu că s-a pus cioban la oi”, spune tînăra cu voce răgușită.
Are privirea naivă și chipul unui copil necăjit. Cînd povestește despre bărbatul cu care a stat ea, căci nuntă sau cununie civilă nici pomeneală să existe, se încurcă. Cuvintele nu îi sînt foarte articulate și vorbește încet, cu teamă. „În spital am făcut mastită și el m-a lăsat să mor acolo. Făcea numai ce spunea mama lui”. Ar încreți fruntea, dar renunță, așa că mărește ochii, prilej cu care observ pata roșie din colțul ochiului drept. Părinții ei au acceptat copilul și o ajută cum pot, așa că s-a hotărît să își dedice întreaga viață pruncului. Dacă ea nu a făcut școală, nu vrea același lucru și pentru Gabriel. Pe el îl va da la școală cît de repede poate. Cît despre propria persoană, trăiește din alocația copilului și din ajutorul social. Iar pentru faptul că iubitul ei a lăsat-o singură cu un copil, și-a pierdut încrederea nu doar în bărbați, ci și în oameni.
Vise înecate
Dacă mama Mihaelei nu i-a vorbit niciodată despre educație sexuală, Florin Marchidan a discutat despre asta, însă cînd a fost prea tîrziu. Era deja însărcinată. Ea nu are dreptul la ajutor social pentru că are oi, iar ele sînt considerate de către stat a fi o sursă de venit suficientă. Cînd o întreb de ce a păstrat copilul, îmi răspunde încet „decît să facem păcate…”. Ea are 17 ani, iar băiețelul de un an, grăsun, care se joacă cu papucelul albastru, știe să zîmbească și să-și molipsească și mama. Spre deosebire de vecina ei, Florina se înțelege bine cu concubinul ei, Vasile. Nu de fiecare dată situația dintre ei este ca în al nouălea cer, dar măcar este lîngă ea și o ajută în gospodărie.
„Părinții mei nu m-au lăsat să fac liceul, deși am terminat clasa a VIII-a”, îmi spune ea și își cuprinde gînditoare fermoarul vestei între degete. Îmi spune că visul ei era să devină ospătar. Mama i-a spus să nu mai facă un copil, cel puțin să aștepte să crească băiatul. Din vocea ei se simte subțire reproșul mamei pentru că a născut la o vîrstă fragedă. Însă după o perioadă, vrea să îl lase pe cel mic la părinți și să își încerce norocul între ale ospătăriei. Bărbatul ei o susține, doar că el va rămîne acasă să întrețină gospodăria.
Cu gesturi moi, cele două fete își iau odoarele din cabinetul medical și se pierd în depărtare, pe un drum ce te prinde între noroaie și burniță. Ele sînt victimele unei tradiții ce sugrumă copilăria, dar cu toată mîndria de a fi mame tinere, nu de puține ori spală chipul pruncilor cu lacrimi amare.
Adaugă un comentariu