Simulare de război

De fiecare dată cînd despache­tez albumele cu poze din dulap, pri­vesc cu multă curiozitate oamenii care stăteau în cîmp cu uniformă de mi­litar. Nu doar la mine în casă gă­sesc astfel de poze. În afară de măr­tu­ri­ile oamenilor care au trăit pe pielea lor ceea ce astăzi se folosește pe post de amenințare: „instrucția ca în ar­ma­tă”, aceste poze sînt dovada că oa­me­nii aceia chiar au făcut armata. Nu pentru că au vrut, ci pentru că așa a trebuit.

Cînd îl întreb pe tata despre acea perioadă, nu îmi spune cît de greu a fost sau despre aventurile prin ca­re a trecut, ci despre cît de bucuros es­te că tinerii nu trebuie să mai mear­gă obligatoriu în armată. „Vedeai cîte un băiat din ăla slab care abia reu­șea să tragă. Dacă venea răz­bo­iul, el era prima țintă”, așa începe po­ves­tirea. De fiecare dată. Aceleași cu­vinte.

Pe de o parte poate că are drep­tate. Chiar și atunci cînd condițiile în care trăiau nu erau așa de lejere cum sînt acum, existau „băieții ma­­mei”. Atunci bărbații tineri mun­ce­au la cîmp, își ajutau părinții pe la trebu­rile din curte de mici, însă astăzi, puțini sînt cei care mai au un astfel de „antrenament”.

În cazul în care vine războiul nu mai contează cine are mușchi și cine nu sau cine a muncit de mic și ci­ne a avut totul pus pe tavă de pă­rin­ții săi.
Astăzi, băieții pot să si­mu­le­ze pe calculator că luptă cu inamicii, de orice origine ar fi ei, iar peste cîteva zile scaunul moale din fața bi­rou­lui să se transforme într-un tranșeu umed. Efectele speciale din acel joc ar deveni reale, iar căsuța cu viață ar ticăi în fiecare secundă.