Samuraii își ascut săbiile cu ceai

Samuraii au început de jos. Obosiți de împărați și tot felul de stăpîni care cereau taxe imposibil de plătit, oamenii de rînd și-au construit cele mai bune săbii din lume, au gîndit un cod etic bazat pe onoare și au urcat sus. Atît de sus, încît balanța puterii s-a inversat, samuraii fiind cei care aproape 900 de ani au stat în elita politicii și a industriei, modelînd Japonia îndeajuns de puternic încît să se vadă și astăzi. De la bushido, kendo, ori tehnici de luptă, aceștia au introdus noi tehnici de pictură, grădinărit ori ceremonia ceaiului, care se păstrează și astăzi.

„Războinicului nu-i pasă dacă e numit o bestie ori un cîine; cel mai important lucru e să cîștige”, spu­nea un înțelept japonez pe la sfîr­șitul secolului al XV-lea. Însă ce faci atunci cînd spre fruntea ta se îndreaptă un glonț din metal? Sim­plu, îți scoți sabia și-l feliezi în do­uă. Cel puțin asta ar răspunde u­nul din puținii samurai care încă mai există, Isaoo Machii confirmînd într-un film zvonul „că poate încetini timpul”.
Povestea samurailor datează din perioada Heian (794-1185), cînd Îm­­păratul Kammu, pentru a-și continua expansiunea, în loc să se ba­ze­­ze pe armatele sale, s-a folosit de clanurile regionale care deși aveau mai puțini oameni, erau mai bine pregătiți și mai disciplinați. Astfel, clanurile au ajuns sub controlul Cur­­ții Imperiale, pentru ca mai tîr­ziu să le crească puterea politică.

Acesta clanuri însă nu erau for­­mate doar din războinici iscusi­ți, ci și din țărani care încercau doar să-și apere pămîntul. Tot aceștia au pus și bazele Bushido, codul etic al samurailor care a ajuns să se răspîndească rapid, imediat ce clanurile de fermieri au ajuns mai aproape de Curtea Imperială.

Acesta clanuri însă nu erau for­­mate doar din războinici iscusi­ți, ci și din țărani care încercau doar să-și apere pămîntul. Tot aceștia au pus și bazele Bushido, codul etic al samurailor care a ajuns să se răspîndească rapid, imediat ce clanurile de fermieri au ajuns mai aproape de Curtea Imperială. Prin urmare, au apărut și primii samurai, care pe măsură ce puterea lui Kammu scădea iar clanurile deveneau din ce în ce mai influente, au ajuns să fie „cîinii de pază” ai celor influenți și puternici, etimologic cu­­vîntul „samurai” însemnînd „cei care servesc”.

Unul dintre cei mai populari sa­­­murai din istoria și literatura ja­poneză a fost Minamoto No Yoshi­tsume, născut în 1159, care ajunge de mic să învețe să mînuiască sa­bia la Templul Kurama, după ce în timpul unei rebeliuni, părinții și cei doi frați ai săi sînt uciși, doar el fiind cruțat. Despre acesta se spu­nea că atunci cînd mînuia sabia era precum un fulger, iar atunci cînd n-o avea, tot putea distruge arma­te întregi, deoarece era și un călu­găr neînvins. În războiul Genpei, acesta își întîlnește pentru prima da­­tă un frate pe care îl credea mort, pentru ca împreună să cîștige mai multe lupte considerate impo­sibi­le. Fratele său însă ajunge mai tîrziu să-l trădeze, iar Yoshitsume e forțat, alături de soția și fiica sa, la seppuku, care conform codului de onoare, presupune ca samuraiul să-și ia singur viața în cazul în care demnitate sa avea să fie pătată.

Onoare cu sabia-n mînă

Cele opt virtuți care gravitează în jurul codului sînt dreptatea, cu­rajul, bunăvoința, respectul, since­ritatea, onoarea, loialitatea și con­­trolul de sine. Acestea acționau pre­­cum un set de valori morale, care făceau referire de la viața de zi cu zi pînă la artele marțiale și temperau viața violentă a samurailor cu înțelepciune și pace interioară. Ni­tobe Inazo spunea despre bushido că „este un cod nerostit și nescris” pe care samuraii trebuiau să-l ob­serve pentru a ajuge mai apoi să-l stăpînească. Totodată, sub același cod, dacă un samurai și-ar fi deteriorat onoarea, acesta ar mai fi pu­tut să o redo­bîn­dească doar prin seppuku.

Această modalitate, în lu­mea războinicilor era vă­zu­tă ca un act de curaj, iar cel care pier­dea în lup­tă, era grav rănit ori era de­clarat neo­norabil, putea să-și ta­ie abdo­me­nul cu un cuțit spe­cial, elibe­rînd spiritul de corp. Astfel, samuraiul își recîș­ti­ga res­pectul, însă deoa­re­ce aceas­tă mo­da­litate era ex­trem de du­re­roa­să, aceștia își rugau ca­ma­razii să-i taie capul în momentul agoniei.

Bushido a intrat puternic în cultura japoneză, astfel încît în cel de-al Doilea Război Mondial, în tim­­­pul luptelor, soldații își adu­ceau alături de ei săbii de samurai, și conform codului, aceștia preferau să moară decît să fie învinși sau să rămînă fără onoare. Astfel, cînd nu mai exista nici o șansă de victorie, japonezii lăsau armele de foc jos, scoteau sabia și într-un marș sinucigaș tăiau pe cine prindeau în ceea ce se numește „banzai”. Tra­­dus, termenul înseamnă „zece mii de ani”, soldații țipînd „Tenno Heika Banzai” (n.red: Viață lungă Împăratului). Cel mai mare Banzai a avut loc la Saipan în 1944, unde 4300 de japonezi au scos săbiile din teacă și au ucis 650 de infa­n­teriști americani.

Cu sufletul mereu ascuțit

Elementul caracteristic al unui samurai îl reprezintă probabil săbiile sale, pe care spadasinii le considerau a fi niște bucăți din sufletele lor. De aceea, mulți dintre aceștia obișnuiau să le scoată în evidență și să le decoreze în dife­rite moduri. Sabia lor cea mai de în­cre­dere era katana, cunoscută ca fiind cea mai puternică sabie din lume datorită miezului din interior care îi permite să se îndoaie și să absoarbă din șoc, miez învelit într-un oțel întărit la exterior care poa­te tăia chiar și văzduhul. Cea de-a doua sabie de la brîul japone­zilor era wakizashi, identică cu ka­tana în­să mai mică.

Aceste arme reprezentau toto­dată și o poziție în clasa socială, de­­oa­­rece în 1586, doar samuraii a­veau voie să le poarte. Aceștia aveau dreptul legal să omoare orice om de rînd dacă acesta din urmă nu-și arăta respectul.

Pe cît de iscusiți erau cu săbiile, samuraii puteau la fel de bine să tragă și cu arcul, care era construit din lemn de bambus, rattan, și pie­le care trăgea cu săgeți din bambus cu vîrfuri din metal. Armurile acestora erau la fel de artistice și erau construite din fier, alamă și piele, gîndite împreună astfel încît să protejeze cît mai bine spadasinul dar și să-i ofere o mobilitate mare. De aceea, o astfel de armură de corp era construită cel mai rapid în patru luni, pentru ca cele mai bune să fie gata abia după șapte. Iar în ce privește casca, aceasta era făcută din peste 100 de plăci din metal și de­­­­co­rată mai apoi conform cerin­țelor.

Pe lîngă bushido și natura vio­lentă, samuraii au lăsat foarte mul­­te lucruri în urmă care au influ­ențat cultura japoneză cum ar fi pic­­tura cu cerneală monocromă, gră­dini de pietre ori poezii.

Ceremonia ceaiului

Pe lîngă bushido și natura vio­lentă, samuraii au lăsat foarte mul­­te lucruri în urmă care au influ­ențat cultura japoneză cum ar fi pic­­tura cu cerneală monocromă, gră­dini de pietre ori poezii. Una dintre cele mai fascinante tradiții care se mai păstrează și astăzi este ce­remonia ceaiului, care reprezenta în mai multe feluri, un fel de meta­foră asupra idealurilor pe care le aveau samuraii și care s-a transpus asupra Japoniei în general.

Ceremonia are loc într-o came­ră special construită pentru asta, numită chachitsu, samuraii lăsîn­du-și săbiile la intrare pentru a cre­a un sentiment de fraternitate și egalitate la masă. Primul lucru din cameră pe care oaspeții îl vor ob­serva este o bucată de hîrtie prinsă fie de tavan, fie un perete, pe care gazda lasa notat un cuvînd ales cu grijă care să descrie o stare ori un anotimp.

După ce sosesc toți invi­tații, aceștia îi mulțumesc gazdei și o întreabă despre bucata de hîrtie, așteptînd o scurtă introducere. Mai departe, conversațiile sînt scurte de­oarece e considerat nepoliticos să se vorbească despre alte lucruri decît cele legate de ceremonie. Takuan Sogo spunea în secolul XVI despre această regulă, că astfel „putem aprecia diversele sentimente sugerate de către zăpa­dă, lună, copaci și flori în timp ce trec prin toate aceste sezoane, apă­rînd și dispărînd, înflorind și ofilind”.

Cam așa s-a întîmplat și cu no­bi­­lii samurai japonezi. Chiar dacă aceștia sînt mai degrabă cu­nos­cuți pentru războaiele pe care le-au purat ori săbiile și armurile lor fru­mos decorate, aceștia au avut un impact considerabil în cultura Ja­po­niei. Iar pînă la urmă aceștia nu au fost mai mult decît niște poeți neînțeleși.