Degeaba miroși subiecte la Bruxelles, cînd ești legat de mîini, la ochi și la gură
1001 de măști 16 martie 2015 Niciun comentariu la Degeaba miroși subiecte la Bruxelles, cînd ești legat de mîini, la ochi și la gură 12Ferit să fii, ca jurnalist, să te rătăcești corespondent în jungla de betoane a instituțiilor europene de la Bruxelles. Ferit de curiozitate și de prea multe întrebări, dar și de nevoia de a primi răspunsuri. Fiindcă orașul de sticlă al Belgiei macină principiile meseriei ca lamele unei mașini de tocat. Îi înghite pe jurnaliști și-i scuipă cochilii goale, blocate la intersecția dintre „încă o cerere de acreditare“ și „încă un non răspuns“. În trei săptămîni petrecute în Bruxelles, singurele materiale de presă pe care le-am putut face au fost cele la realizarea cărora m-au sprijinit românii de acolo, de pe diferite poziții în instituții. Și am putut vedea că cel mai mare succes îl au „jurnaliștii pasageri”, care nu sînt ancorați ca fiind corespondenți permanenți acolo. Oamenii care-și permit să pună întrebări incomode fără frica de a rămîne fără acreditare.
Bruxellesul este un hub prin care toată lumea e mereu în tranzit, iar instituțiile europene, Parlamentul, Comisia și Consiliul sînt ca niște gări. Pentru vizitatori, turiști, oameni politici și pentru presă. România are doar trei reprezentanți acolo – un reporter de la TVR care a stat cîteva luni fără o cameră de filmat și doi oameni de la Radio România Actualități. Vorbim de corespondenți, oameni trimiși special de acasă ca se scufunde în fiecare zi în hățișul birocratic al instituțiilor Europei unite. Am ajuns acolo în perioada validării raportului privind Mecanismul de Cooperare și Verificare, în aceeași perioadă în care Syriza cîștiga alegerile în Grecia. În fiecare zi, la Comisia Europeană erau cel puțin zece jurnaliști greci, iar noi, românii, ne-am întîlnit toți trei abia la anunțarea MCV.
Am ajuns în Bruxelles la sfîrșitul lui ianuarie, la prea puțin timp după Charlie Hebdo și a unor presupuse tentative de atacuri teroriste prin Belgia. Zona Schuman, sediul celor trei instituții importante de profil din Bruxelles, era înțesat de militari înarmați pînă în dinți – automate, două pistoale, „taser” (mic dispozitiv de electrocutare), spray(uri) lacrimogene, flashbang-uri, telefoane prin satelit, strat dublu de kevlar. Oamenii păreau deja învățați cu ei, se mulaseră în peisaj – restaurant, moschee, militari cu automate, Carrefour. De altfel, prima imagine pe care o am de pe străzile înguste de dinaintea scuarului Schuman este cu o bunicuță care încerca să-i convingă pe doi soldați care făceau pauză de o țigară în fața ambasadei Luxemburgului să bea o cafea. Unul se străduia să o ignore, altul o refuza, stînjenit de insistențe.
Alerta galbenă instituită cu o săptămînă mai devreme a lovit din plin instituțiile europene, aceste mașini birocratice bine unse, dîndu-le peste cap. În prima zi în care am încercat să intru în Consiliul European, tocmai se înăspriseră măsurile de securitate. Aveam cererea de acreditare depusă dinainte să plec din țară, era ajunsă și procesată de centrul de presă de la Consiliu, dar nu eram lăsat să intru în clădire pe baza niciuneia dintre cele trei legitimații de presă pe care le aveam la mine. Soluția lor pentru a preveni intrarea teroriștilor în clădire era simplă – te țineau la zece metri de clădire, în spatele gardului de la intrare, și singura metodă prin care puteai intra era să te preia cineva dinăuntru. Dacă erai pentru prima oară venit, trebuia să suni la centrul de presă. Dacă nu știai nici tu, nici paza numărul de la centrul de presă, vă uitați unul la altul și schimbați politețuri.
„Raiul” jurnalistic din România
La Parlament e mai simplu – sesiunile publice, conferințe multe, voturi, parlamentari. La Comisie însă, unde se lucrează cel mai mult pe proiecte/texte, hățișul începe la masa presei. Aveau să-mi povestească colegi acreditați din mai multe țări cum au renunțat, zi de zi, la entuziasmul de a pune prea multe întrebări. La Comisie, în fiecare zi, are loc un „midday briefing“, o conferință de presă care începe de la prînz și în timpul căreia jurnaliștii sînt invitați să le fie prezentată agenda zilei și să întrebe ce mai vor ei.
Admițînd că, în general, specialitatea unui bun PR este să vorbească mult, fără să ofere mai multe informații decît își propune, aceasta este dusă la rang de artă la Bruxelles. Pozițiile Comisiei sînt mereu la fel. Comisia sprijină, încurajează, militează pentru, speră, crede, admite. Syriza ies și spun că vor să taie legăturile cu Uniunea Europeană, să iasă din zona euro. Piața reacționează, băncile, mediul de afaceri la fel, toți taxează atitudinea Greciei prin fel și fel de contractări ale stării relațiilor în care se află unii sau alții, doar Comisia e încrezătoare în dialog. Și trece de nivelul diplomației politicoase. O săptămînă mai tîrziu, Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, nu a fost un diplomat politicos cu Putin, cînd Rusia a început să se rostogolească peste Ucraina. Nici Merkel, nici Hollande. Comisia a sprijinit dialogul.
Cînd ai zece oameni care-ți pun întrebări pe aceleași subiecte, mesteci pînă la urmă un răspuns, chiar dacă nu-ți dorești asta. Însă acolo, un jurnalist din România e doar vizitator. La sesiunea de întrebări, purtătorul de cuvînt alege mereu, din toate mîinile ridicate, instituțiile cu greutate. La sfîrșit, mulțimea presei de peste tot din lume se bate pe cele două-trei întrebări rămase.
În trei săptămîni cît am stat în Bruxelles, chiar dacă eram angajat al Agence France Presse nu aș fi putut să citez nimic din declarațiile făcute la midday briefing de purtătorii de cuvînt de acolo. Doar cînd se prezenta un proiect nou și vedea un comisar, un responsabil de-un anume departament, existau răspunsuri la întrebări. În trei săptămîni asta s-a întîmplat o singură dată, în rest, pînă și non-răspunsurile afirmative conțineau negații. Totul cu o politețe ireproșabilă și cu un zîmbet fermecător pe buze.
Am prins două summit-uri, la NATO și la Consiliu. Am stat lîngă trimiși speciali de la New York Times, Wall Street Journal, AFP, BBC, CNN, etc. Abia atunci se mișcă lucrurile cu adevărat. Cînd ai zece oameni care-ți pun întrebări pe aceleași subiecte, mesteci pînă la urmă un răspuns, chiar dacă nu-ți dorești asta. Însă acolo, un jurnalist din România e doar vizitator. La sesiunea de întrebări, purtătorul de cuvînt alege mereu, din toate mîinile ridicate, instituțiile cu greutate. La sfîrșit, mulțimea presei de peste tot din lume se bate pe cele două-trei întrebări rămase.
Surse răsuflate
Jurnaliștii din România se plîng mereu de greutatea cu care navighează prin administrațiile din țară, cu opacitatea oferirii de informații de către aceste administrații și cu dificultățile de a comunica, în majoritatea ocaziilor, cu birourile de presă. Însă în România dacă purtătorul de cuvînt îți pune piedici, treci peste capul lui. În Bruxelles, dacă faci asta, riști să rămîi fără acreditare. Mi-au povestit colegi, români și nu doar, despre cazuri în care s-au publicat anumite informații pe care cei de la Comisie le-au considerat a fi incorect obținute, existînd mereu presiunea și amenințarea voalată de pierdere a acreditării.
Iar problema cea mai mare a unui corespondent român e că hei-rupul din presa din țară nu se compară cu cel de acolo. Toate informațiile obținute pe surse sînt sub embargo pînă în momentul în care devin oficiale, nu ca în țară, cînd informațiile pe surse devin fapte de presă de sine stătătoare. Nu o dată corespondenții români au fost certați oficial la Ambasadă sau la instituțiile europene de apariția unor informații oferite lor sub embargo pînă la o anumită dată, care apăreau în presa din țară aproape imediat, distorsionate, transmise haotic din surse aflate în cabinetele miniștrilor români care participau în vizite la Bruxelles. Legați de mîini, la ochi și la gură, degeaba miros corespondenții subiecte la instituțiile europene, că tot ce vor putea să scrie vine servit pe canalele oficiale ale respectivelor instituții.
Adaugă un comentariu