Degeaba miroși subiecte la Bruxelles, cînd ești legat de mîini, la ochi și la gură

Ferit să fii, ca jurnalist, să te rătăcești corespondent în jungla de betoane a instituțiilor europene de la Bruxelles. Ferit de curiozitate și de prea multe întrebări, dar și de nevoia de a primi răspunsuri. Fiindcă orașul de sticlă al Belgiei macină principiile meseriei ca lamele unei mașini de tocat. Îi înghite pe jurnaliști și-i scuipă cochilii goale, blocate la intersecția dintre „încă o cerere de acreditare“ și „încă un non răspuns“. În trei săptămîni petrecute în Bruxelles, singurele materiale de presă pe care le-am putut face au fost cele la realizarea cărora m-au sprijinit românii de acolo, de pe diferite poziții în instituții. Și am putut vedea că cel mai mare succes îl au „jurnaliștii pasageri”, care nu sînt ancorați ca fiind corespondenți permanenți acolo. Oamenii care-și permit să pună întrebări incomode fără frica de a rămîne fără acreditare.

Bruxellesul este un hub prin ca­re toată lumea e mereu în tranzit, iar instituțiile europene, Parlamen­tul, Comisia și Consiliul sînt ca niș­te gări. Pentru vizitatori, turiști, oa­meni politici și pentru presă. Ro­mâ­nia are doar trei reprezentanți acolo – un reporter de la TVR care a stat cîteva luni fără o cameră de filmat și doi oameni de la Radio Ro­mâ­nia Actualități. Vorbim de cores­pondenți, oameni trimiși special de acasă ca se scufunde în fiecare zi în hățișul birocratic al instituțiilor Eu­ro­pei unite. Am ajuns acolo în pe­ri­oada validării raportului privind Me­canismul de Cooperare și Veri­fi­ca­re, în aceeași perioadă în care Sy­ri­za cîștiga alegerile în Grecia. În fie­ca­re zi, la Comisia Europeană erau cel puțin zece jurnaliști greci, iar noi, românii, ne-am întîlnit toți trei abia la anunțarea MCV.

Am ajuns în Bruxelles la sfîr­și­tul lui ianuarie, la prea puțin timp du­pă Charlie Hebdo și a unor presupuse tentative de atacuri teroriste prin Belgia. Zona Schuman, sediul celor trei instituții importante de pro­fil din Bruxelles, era înțesat de mi­li­tari înarmați pînă în dinți – automate, două pistoale, „taser” (mic dis­­pozitiv de electrocutare), spray(uri) lacrimogene, flashbang-uri, telefoa­ne prin satelit, strat dublu de ke­vlar. Oamenii păreau deja învățați cu ei, se mulaseră în peisaj – restaurant, mos­chee, militari cu automate, Carre­four. De altfel, prima imagine pe care o am de pe străzile înguste de dinaintea scuarului Schuman este cu o bunicuță care încerca să-i con­vingă pe doi soldați care făceau pa­uză de o țigară în fața ambasadei Lu­xemburgului să bea o cafea. U­nul se străduia să o ignore, altul o re­fuza, stînjenit de insistențe.

Alerta galbenă instituită cu o săptămînă mai devreme a lovit din plin instituțiile europene, aceste ma­șini birocratice bine unse, dîndu-le peste cap. În prima zi în care am în­cercat să intru în Consiliul Eu­ro­pean, tocmai se înăspriseră mă­su­ri­le de securitate. Aveam cererea de acreditare depusă dinainte să plec din țară, era ajunsă și procesată de centrul de presă de la Consiliu, dar nu eram lăsat să intru în clădire pe baza niciuneia dintre cele trei le­gi­ti­mații de presă pe care le aveam la mine. Soluția lor pentru a preveni intrarea teroriștilor în clădire era sim­plă – te țineau la zece metri de clă­di­re, în spatele gardului de la intrare, și singura metodă prin care puteai intra era să te preia cineva di­nă­un­tru. Dacă erai pentru prima oară venit, trebuia să suni la centrul de presă. Dacă nu știai nici tu, nici pa­za numărul de la centrul de presă, vă uitați unul la altul și schimbați politețuri.

„Raiul” jurnalistic din România

La Parlament e mai simplu – se­siu­nile publice, conferințe multe, vo­turi, parlamentari. La Comisie în­să, unde se lucrează cel mai mult pe proiecte/texte, hățișul începe la masa presei. Aveau să-mi poves­teas­că colegi acreditați din mai multe țări cum au renunțat, zi de zi, la entuziasmul de a pune prea multe întrebări. La Comisie, în fiecare zi, are loc un „midday briefing“, o con­ferință de presă care începe de la prînz și în timpul căreia jurnaliștii sînt invitați să le fie prezentată a­gen­­da zilei și să întrebe ce mai vor ei.

Admițînd că, în general, specia­li­tatea unui bun PR este să vor­beas­că mult, fără să ofere mai multe informații decît își propune, aceasta este dusă la rang de artă la Bru­xelles. Pozițiile Comisiei sînt me­reu la fel. Comisia sprijină, încura­jea­ză, militează pentru, speră, crede, admite. Syriza ies și spun că vor să taie legăturile cu Uniunea Euro­pea­nă, să iasă din zona euro. Piața reac­ționează, băncile, mediul de afaceri la fel, toți taxează atitudinea Gre­ciei prin fel și fel de contractări ale stă­rii relațiilor în care se află unii sau alții, doar Comisia e încrezătoare în dialog. Și trece de nivelul di­plo­ma­ției politicoase. O săptămînă mai tîrziu, Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, nu a fost un di­plo­mat politicos cu Putin, cînd Ru­sia a început să se rostogolească pes­te Ucraina. Nici Merkel, nici Ho­llande. Comisia a sprijinit dialogul.

Cînd ai zece oa­meni care-ți pun întrebări pe ace­leași subiecte, mesteci pînă la urmă un răspuns, chiar dacă nu-ți do­rești asta. Însă acolo, un jurnalist din Ro­mânia e doar vizitator. La sesiunea de întrebări, purtătorul de cuvînt alege mereu, din toate mîinile ridicate, instituțiile cu greutate. La sfîr­șit, mulțimea presei de peste tot din lume se bate pe cele două-trei în­tre­bări rămase.

În trei săptămîni cît am stat în Bruxelles, chiar dacă eram angajat al Agence France Presse nu aș fi pu­tut să citez nimic din declarațiile fă­cute la midday briefing de pur­tă­torii de cuvînt de acolo. Doar cînd se prezenta un proiect nou și vedea un comisar, un responsabil de-un anume departament, existau răs­pun­suri la întrebări. În trei săp­tă­mîni asta s-a întîmplat o singură da­tă, în rest, pînă și non-răspun­surile afirmative conțineau negații. Totul cu o politețe ireproșabilă și cu un zîmbet fermecător pe buze.

Am prins două summit-uri, la NATO și la Consiliu. Am stat lîngă trimiși speciali de la New York Times, Wall Street Journal, AFP, BBC, CNN, etc. Abia atunci se mișcă lu­cru­rile cu adevărat. Cînd ai zece oa­meni care-ți pun întrebări pe ace­leași subiecte, mesteci pînă la urmă un răspuns, chiar dacă nu-ți do­rești asta. Însă acolo, un jurnalist din Ro­mânia e doar vizitator. La sesiunea de întrebări, purtătorul de cuvînt alege mereu, din toate mîinile ridicate, instituțiile cu greutate. La sfîr­șit, mulțimea presei de peste tot din lume se bate pe cele două-trei în­tre­bări rămase.

Surse răsuflate

Jurnaliștii din România se plîng mereu de greutatea cu care navi­ghea­ză prin administrațiile din ța­ră, cu opacitatea oferirii de in­for­ma­ții de către aceste administrații și cu dificultățile de a comunica, în majoritatea ocaziilor, cu birourile de presă. Însă în România dacă pur­tătorul de cuvînt îți pune piedici, treci peste capul lui. În Bruxelles, dacă faci asta, riști să rămîi fără a­cre­ditare. Mi-au povestit colegi, români și nu doar, despre cazuri în care s-au publicat anumite infor­ma­ții pe care cei de la Comisie le-au considerat a fi incorect obținute, existînd mereu presiunea și ame­nin­țarea voalată de pierdere a acre­di­tării.

Iar problema cea mai mare a unui corespondent român e că hei-ru­pul din presa din țară nu se com­pară cu cel de acolo. Toate infor­ma­țiile obținute pe surse sînt sub embargo pînă în momentul în care devin oficiale, nu ca în țară, cînd in­formațiile pe surse devin fapte de presă de sine stătătoare. Nu o dată corespondenții români au fost cer­tați oficial la Ambasadă sau la ins­ti­tuțiile europene de apariția unor informații oferite lor sub embargo pînă la o anumită dată, care apă­reau în presa din țară aproape imediat, distorsionate, transmise haotic din surse aflate în cabinetele miniș­tri­lor români care participau în vizite la Bruxelles. Legați de mîini, la ochi și la gură, degeaba miros cores­pon­denții subiecte la instituțiile euro­pene, că tot ce vor putea să scrie vine servit pe canalele oficiale ale respectivelor instituții.