Demența poartă urechi și coadă de iepure

Bătrînețea și singurătatea se întîlnesc întotdeauna și lucrează împreună cu frica pentru a distruge vieți. Piesa dramaturgului italian Davide Carnevali, „Variațiuni pe modelul lui Kraepelin” s-a jucat pe 2 mai 2015 în Sala Cub a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, începînd cu ora 19.00 și a pus în scenă povestea unei familii marcată de uitare și de înstrăinarea propriei istoriei. Un tată, un fiu și un doctor caută leacuri pentru o boală care nu se poate vindeca.

Frica este singura care ne în­so­țește în mod constant pe drumul de la naștere spre moarte. Ne în­va­ță, ne formează și într-un final ne dis­truge, ca și cum ne-ar măcina su­fletul pînă se transformă într-o ce­nușă. Și ce e cel mai dureros, e că frica ne acaparează la bătrînețe în toate formele sale posibile: demen­ță, uitare, pierderea sau falsificarea amintirilor. În viziunea regizorului Alexandru Dabija, frica este singura care-și găsește culcuș în viața ori­cui, de aceea cele trei personaje ale sale sînt lipsite de nume, pu­tînd fi întruparea oricui, oricînd. Bă­trînul (Călin Chirilă) și fiul (Doru Aftanasiu) sînt purtați pe degetele fricii. Frica de a uita, de a pierde pe cineva drag, de a ne lua adio de la cei care nu ne mai recunosc. Cel care se străduiește să-i țină anco­rați în realitate este doctorul (Ionuț Cornilă) care se luptă să le explice că toate sînt efecte ale bătrîneții, ca­re nu se vindecă. „Pentru bătrînețe nu există leac. Amintirile lui i se amestecă cu imaginația și lipsește veriga care să le lege”, explică aces­ta fiului care nu-și găsește liniș­tea.

Tratament cu mîngîieri

Alzheimer-ul se lipește de su­fle­te și roade tot ce întîlnește în ca­lea sa. Celui pe care îl acaparează îi ia amintirile dragi, identitatea, noțiu­nea timpului și a spațiului, iar c­e­lor din jurul său le ia orice urmă de liniște. „Nu pot să dorm”, îi spune bătrînul fiului său cu vocea unui co­pil deznădăjduit, ridicîndu-se din pat. Fiul îl liniștește, îl bagă înapoi în pat și îi lasă lumina aprinsă ca să scape de teamă. Seară de seară, în aceeași manieră. „Ai făcut ce ți-am zis eu?”, îl întreabă doctorul uitîndu-se în direcția unor urme negre dreptunghiulare pe perete care in­dică fosta prezență a unui ta­blou. „Da, e doar un afiș, o imagine, nu înțeleg ce a găsit la el de îl ține minte”, completează fiul care încear­că să găsească o explicație pentru care tatăl său arată mereu către ur­mele tabloului spunînd că „așa e­ram noi.”

Amintirile bătrînului se îmbină cu imaginația, ceea ce îl face să tră­iască tulburat. Crede că se află în tim­pul celui de-al Doilea Război Mon­dial, se închipuie maior și atunci cînd dă cu ochii de doctor ia o furculiță și o îndreaptă către el spunînd că e un pistol. Fiul îi intră în joc și face același lucru, asigu­rîndu-l că este pe poziții și întrebîn­du-l dacă vede ceva. „Arată-i albumul foto, vorbește cu el, e po­ves­tea lui, trebuie să îl ajuți. Îi arăți oa­meni, fețele lor, trebuie să știe că există o logică în tot ceea ce face. Iar atunci cînd dă un răspuns co­rect, îl mîngîi”, îl îndeamnă doctorul pe fiul care se plimbă agitat. De aceea, hotărăște să-l filmeze spu­nînd tot ceea ce știe despre el. În fața unui microfon, văzîndu-și pro­pria imagine pe două ecrane, bă­trînul se bucură copilărește, însă nu scoate nicio vorbă. „Nu-mi amin­tesc nimic, lasă-mă în pace.”

Familia, singurul scut

În timp ce îl hrănește ca pe un copil, fiul îi povestește tatălui des­pre fata cu care se vede. „E fată bu­nă? E cuminte? E din familie în­stă­rită? Lucrează? Stă și acasă? Are timp să ai aibă grijă de soț și de copii?”, îl întreabă obsedant bătrî­nul uitînd pînă la următoarea în­tre­bare răspunsul anterior. „Fami­lia e important să fie unită și am să-ți spun asta pînă în pînzele al­be”, urlă de fiecare dată bătrînul tră­gîn­du-și fiul de urechi. Atunci cînd în­trebările se repetă fără noi­mă, fiul își pierde răbdarea și începe să schim­be povestea, în așa fel încît să îl stimuleze să își creeze în min­te propriile imagini, care poa­te îl vor ajuta să sape mai adînc în me­mo­rie. „Am visat urît, l-am visat pe Diavol”, spune acesta punîndu-și două coarne și o coadă și umblînd prin încăpere. Iepurele apare pe tot parcursul piesei ca un personaj obsedant, sub diferite for­me.

Mai întîi proiectat pe perete, a­poi sub forma unei prade pe care bătrînul o oferea în tinerețe doctorului pentru a-l păsui să nu intre în război, în mîncare, în visele sale luînd forma Diavolului, și în final, supradimensionat, apărînd în casa celor doi, ca un Dumnezeu. „Am fu­git de război ca să trăiesc cu iubita mea, ea a murit din cauza războ­iu­lui și eu am supraviețuit. Dumne­zeu are un simț al umorului grozav.”