Demența poartă urechi și coadă de iepure
De pe scena Iașului 4 mai 2015 Niciun comentariu la Demența poartă urechi și coadă de iepure 26Bătrînețea și singurătatea se întîlnesc întotdeauna și lucrează împreună cu frica pentru a distruge vieți. Piesa dramaturgului italian Davide Carnevali, „Variațiuni pe modelul lui Kraepelin” s-a jucat pe 2 mai 2015 în Sala Cub a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, începînd cu ora 19.00 și a pus în scenă povestea unei familii marcată de uitare și de înstrăinarea propriei istoriei. Un tată, un fiu și un doctor caută leacuri pentru o boală care nu se poate vindeca.
Frica este singura care ne însoțește în mod constant pe drumul de la naștere spre moarte. Ne învață, ne formează și într-un final ne distruge, ca și cum ne-ar măcina sufletul pînă se transformă într-o cenușă. Și ce e cel mai dureros, e că frica ne acaparează la bătrînețe în toate formele sale posibile: demență, uitare, pierderea sau falsificarea amintirilor. În viziunea regizorului Alexandru Dabija, frica este singura care-și găsește culcuș în viața oricui, de aceea cele trei personaje ale sale sînt lipsite de nume, putînd fi întruparea oricui, oricînd. Bătrînul (Călin Chirilă) și fiul (Doru Aftanasiu) sînt purtați pe degetele fricii. Frica de a uita, de a pierde pe cineva drag, de a ne lua adio de la cei care nu ne mai recunosc. Cel care se străduiește să-i țină ancorați în realitate este doctorul (Ionuț Cornilă) care se luptă să le explice că toate sînt efecte ale bătrîneții, care nu se vindecă. „Pentru bătrînețe nu există leac. Amintirile lui i se amestecă cu imaginația și lipsește veriga care să le lege”, explică acesta fiului care nu-și găsește liniștea.
Tratament cu mîngîieri
Alzheimer-ul se lipește de suflete și roade tot ce întîlnește în calea sa. Celui pe care îl acaparează îi ia amintirile dragi, identitatea, noțiunea timpului și a spațiului, iar celor din jurul său le ia orice urmă de liniște. „Nu pot să dorm”, îi spune bătrînul fiului său cu vocea unui copil deznădăjduit, ridicîndu-se din pat. Fiul îl liniștește, îl bagă înapoi în pat și îi lasă lumina aprinsă ca să scape de teamă. Seară de seară, în aceeași manieră. „Ai făcut ce ți-am zis eu?”, îl întreabă doctorul uitîndu-se în direcția unor urme negre dreptunghiulare pe perete care indică fosta prezență a unui tablou. „Da, e doar un afiș, o imagine, nu înțeleg ce a găsit la el de îl ține minte”, completează fiul care încearcă să găsească o explicație pentru care tatăl său arată mereu către urmele tabloului spunînd că „așa eram noi.”
Amintirile bătrînului se îmbină cu imaginația, ceea ce îl face să trăiască tulburat. Crede că se află în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se închipuie maior și atunci cînd dă cu ochii de doctor ia o furculiță și o îndreaptă către el spunînd că e un pistol. Fiul îi intră în joc și face același lucru, asigurîndu-l că este pe poziții și întrebîndu-l dacă vede ceva. „Arată-i albumul foto, vorbește cu el, e povestea lui, trebuie să îl ajuți. Îi arăți oameni, fețele lor, trebuie să știe că există o logică în tot ceea ce face. Iar atunci cînd dă un răspuns corect, îl mîngîi”, îl îndeamnă doctorul pe fiul care se plimbă agitat. De aceea, hotărăște să-l filmeze spunînd tot ceea ce știe despre el. În fața unui microfon, văzîndu-și propria imagine pe două ecrane, bătrînul se bucură copilărește, însă nu scoate nicio vorbă. „Nu-mi amintesc nimic, lasă-mă în pace.”
Familia, singurul scut
În timp ce îl hrănește ca pe un copil, fiul îi povestește tatălui despre fata cu care se vede. „E fată bună? E cuminte? E din familie înstărită? Lucrează? Stă și acasă? Are timp să ai aibă grijă de soț și de copii?”, îl întreabă obsedant bătrînul uitînd pînă la următoarea întrebare răspunsul anterior. „Familia e important să fie unită și am să-ți spun asta pînă în pînzele albe”, urlă de fiecare dată bătrînul trăgîndu-și fiul de urechi. Atunci cînd întrebările se repetă fără noimă, fiul își pierde răbdarea și începe să schimbe povestea, în așa fel încît să îl stimuleze să își creeze în minte propriile imagini, care poate îl vor ajuta să sape mai adînc în memorie. „Am visat urît, l-am visat pe Diavol”, spune acesta punîndu-și două coarne și o coadă și umblînd prin încăpere. Iepurele apare pe tot parcursul piesei ca un personaj obsedant, sub diferite forme.
Mai întîi proiectat pe perete, apoi sub forma unei prade pe care bătrînul o oferea în tinerețe doctorului pentru a-l păsui să nu intre în război, în mîncare, în visele sale luînd forma Diavolului, și în final, supradimensionat, apărînd în casa celor doi, ca un Dumnezeu. „Am fugit de război ca să trăiesc cu iubita mea, ea a murit din cauza războiului și eu am supraviețuit. Dumnezeu are un simț al umorului grozav.”
Adaugă un comentariu