Dorul are gustul dulce

Iași, aprilie 1994. Acesta avea să fie începutul unei tradiții. Pe la în­ce­putul lunii, bunicul ei s-a dus prima dată în Republica Moldova, cu treabă. La întoarcere, i-a adus un săculeț mic, plin cu bomboane. L-a luat timid în mînă și l-a întors pe fiecare parte, mirosindu-l ca un co­pil mic. Repezită, cum era ea, l-a des­făcut în grabă, le-a împrăștiat pe podea și a început să mănînce din micile cubulețe aromate. Se bucura cînd boțea foițele colorate fiindcă mai dezvelea cîte o bucățică de cio­colată cu jeleu, care dispărea într-o clipită. Fericirea de pe chipul fe­ti­ței l-a emoționat pe bătrînul care o privea cu atenție și număra fiecare bom­boană pe care ea o mînca. De atunci, de fiecare dată cînd pleca peste Prut, bunicul umplea săcu­le­țul cu bomboanele Bucuria pentru ne­poțica lui.

București, noiembrie 2014. De cî­nd s-a mutat din Iași nu și-a mai vă­zut bunicul. A rămas, în schimb, cu dorul de bomboane aduse din Basarabia și cu dorul de cel care a avut grijă de ea mai mult decît ori­cine. În drum spre muncă, își mai cumpără de la stația de metrou Piața Unirii cîte un pumn de „bu­curii” aduse la suprapreț. În timp ce așteaptă metroul, se așază pe băn­cile de pe peron și le mănîncă la­com, reamintindu-și de prima zi în care i-au picat în mînă. Așa știe ea să păstreze viu chipul celui mai drag om pentru ea și tot așa se minte că anul acesta va merge acasă, la cel c­are a crescut-o.

După ce urcă în tren, lasă pe pe­ron amintirile din copilărie și se întoarce la ceea ce reprezintă viața ei de acum: o realitate cu „bucu­rii” puține, înghițită de un oraș cu ca­re e convinsă că nu are nimic în co­mun.