Hai-hui prin viitor

Oare de ce se grăbește atît? Încă de mic visa cum îmbrățișa drumu­ri­le necunoscute ale viitorului și vo­ia să pășească pe ele cît mai re­pe­de. Le spunea cu nerăbdare în glas părinților săi: „Abia aștept să cresc mare”. Ei mereu i-au respectat do­rin­țele deși abia au reușit să se bu­cu­re de copilul lor pentru că le-a stat în față doar clipă. Nu a apreciat sta­bilitatea și protecția pe care i le-au oferit și nu a conștientizat ceea ce a avut întodeauna. Vedea doar cum se conturează cu culori vii u­ni­versul care ar trebui să-l aștepte.
Și unde mergea atît de grăbit? Pe o planetă unde viața nu era atît de colorată pe cît visa, unde razele soa­relui erau mai slabe decît șan­se­le de a redeveni copil. Aici noap­tea era lungă cît drumul pe care îl parcursese și nu reușea să doarmă nici măcar două secunde. A încercat să exploreze bucățică cu bucățică lo­curile și și-a ocupat mult timp cu nimic. Au apărut reprezentările sfîr­șitului și și-a dat seama că a ajuns într-un loc care nu are ce să-i ofere. Viață socială? Deloc. Sta­bi­li­ta­te? Protecție? Nimic din ce avea cîndva. Și totuși se încuraja singur: „O să pun capăt acestei perioade din viață și o să merg în altă parte, a­colo o să fie mai bine.”.
Iarăși își face bagajele și merge pe altă planetă unde nu are niciun drept la replică, la acte, la si­gu­ran­ță, la un loc al său. Înghite în sec și stră­bate aerul greoi de pe acest pă­mînt cu pieptul înainte. „Or să vi­nă și vremuri mai bune” se gîn­deș­te zîmbind, fără să con­știen­ti­ze­ze că drumurile acelea au fost de­mult îngropate de pașii tăi gră­biți spre viitor.