Scufundări în absurd învelit în roșu
De pe scena Iașului 15 noiembrie 2015 Niciun comentariu la Scufundări în absurd învelit în roșu 7„Fiecare cu soarta lui” – așa sună unul dintre adevărurile fundamentale zidite în banal de către Eugen Ionesco. Fiind una dintre concluziile din finalul comediei sale tragice, „Cîntăreața cheală”, aceasta nu face decît să pluseze printr-o altă încoronare tot ceea ce fiecare act dramatic a țipat prin intermediul clișeelor către public, sîmbătă, pe 14 noiembrie, pe scena Teatrului Cub. Într-o premieră de-a dreptul usturătoare pentru orice auditoriu, replicile actorilor au răsunat, s-au poticnit printre scaunele spectatorilor și-au concurat într-o competiție a lipsei de semnificație, care cu greu a convins aplauzele din final să uite de orice asemănare cu cea a realității înconjurătoare și să continue să vuiască în sală.
Capul unui elefant roșu stă fixat în mijlocul unui perete din casa familiei Smith. Burghezia engleză pare să-și trăiască viața pe-o scenă cu un design dezechilibrat. Ca într-o tematică perfect respectată a iraționalului, toate detaliile își găsesc locul într-o mare a nonsensului. Plutind pe-o saltea pufoasă cu rol de podea, un scaun și o bancă, ambele cu modele fistichii, împrejmuiesc în declin o masă proprită pe spatele unui rinocer. Singurele lucruri translucide sînt două scaune din jumătatea stabilă a scenei, în dreapta cărora se află un extinctor. Deasupra lor stă odihnit capul uriaș al unui cerb, roșu și el.
Anti-piesa lui Eugen Ionesco, scăpată în sală sub semnătura regizorului Radu-Alexandru Nica, le-arată celor din fața scenei încă de la început cît de încăpățînat poate fi dialogul teatral, cînd își propune să transmită prin cuvînt doar contrastul cu tot ceea ce înseamnă mișcare. Domnul și doamna Smith vorbesc și-și transformă gesturile elegante în clișee la fiecare literă articulată. Diferența dintre a vorbi și a comunica trece de marginile scenei fără prea multă greutate și transformă începutul de zîmbet al publicului într-o încruntare de lungă durată.
Inutilitate jucată la dublu
Apariția în scenă a familiei Martin aduce odată cu ea un sentiment de vină. Oamenii se văd, se aud, trăiesc împreună, dar nu se cunosc. Nu știu nimic unul despre celălalt dar își fixează imagini simple în memorie în funcție de coordonate banale, cum ar fi cele ale unei prime întîlniri, ale unei străzi sau ale unei camere în care se-ntîlnesc. Ivirea la suprafață a unei alte explicații inutile crezută de ambele personaje în timp record, fac expresiile repetate obsesiv, ca „Ce bizar!” și „Ce coincidență ciudată!” să se lovească între ele și să arunce asupra oricărei conștiințe din sală cioburile unei ironii usturătoare.
Întîlnirea bărbaților și femeilor Smith și Martin nu face decît să accentueze tragedia limbajului, desființînd orice calitate care ar mai fi putut fi lipită de nivelul deja decăzut al naturii umane. Similaritatea dusă la extrem a celor patru personaje și conștientizarea faptului că ele ar putea fi oricînd înlocuite unele cu celelalte, fără a se simți vreo diferență, transmite lipsa individualității și tendința anormală de integrare în orice mediu social, fără a-i constata potrivirea cu propria personalitate înainte.
Cineva sună la ușă. Întregul proces al înmînării responsabilității simple de a deschide este unul comic, dar care plonjează în tragic încă de la primul rateu al doamnei Smith. Reluarea succesivă a traseului din camera de zi pînă la ușă și incapacitatea simulării vreunei curiozități sau intenții de a o deschide șochează cu adevărat. Susținerea întregului procedeu prin unirea forțelor femeiești și încăpățînarea celor două soții de a verifica prezența cuiva doar uitîndu-se prin geamul mic, situat în josul ușii, forțează o reacție a partenerilor lor de viață. Domnul Smith ajunge la ușă și, de la prima încercare, iese direct afară, dînd nas în nas cu musafirul nepoftit, aflat în misiune.
Un incendiu social
Pompierul își face apariția și, odată cu el, și o umbră a autorității. Fără să reziste prea mult nealterată în mediul deja creat, aceasta cade pradă invitației de a rămîne și se complace în absurdul întîmplării simpliste. De la preluarea obiceiurilor la dominarea lor, Ionesco nu-i acordă actorului prea multe minute. Pompierul, deși rezistă avansurilor celor două englezoaice, rămîne pradă dialogului monologat. Deschide seria glumelor și creează un joc al statutului social printr-o purtare și renunțare la cască, dînd impresia unor false convenții.
De la poante spuse agresiv și poante la care se rîde din politețe în funcție de titulatura vorbitorului, se-ajunge la gluma-roman, spusă după dictare. Interpretarea plictisitoare sapă după orice rădăcină rămasă a comicului, o macină și o înlocuiește cu semințele roditoare ale unui context tragic, pînă în măduva oaselor fiecărui spectator.
Pompierul face uz de fiecare stare umană deja golită, ducînd-o la extrem și transformîndu-și emoțiile în adevărate crize. Pe ultimul nivel al trăirilor, personajul ajunge, într-un final, să-și amintească și de existența unei afecțiuni. Regăsirea unui sentiment simulat de atașare în persoana menajerei și exagerarea legăturii dintre cei doi nu poate fi catalogată decît lipsită de sinceritate, cîntecul fetei despre foc fiind concretizarea unui pamflet închinat celui mai arzător sentiment uman.
Dialogul final al celor două familii nu poate fi numit decît sinteza perfectă a tragicului. Arsenalul adevărurilor de tipul „podeaua e jos, tavanul e sus” sau „te poți așeza pe un scaun, cînd scaunul nu are perspectivă” se încrucișează, la mijloc formîndu-se un fel de loc special amenajat oricărui înțeles rămas în afara piesei, dornic să se sinucidă și el.
Adaugă un comentariu