Scufundări în absurd învelit în roșu

„Fiecare cu soarta lui” – așa sună unul dintre adevărurile fundamentale zidite în banal de către Eugen Ionesco. Fiind una dintre concluziile din finalul comediei sale tragice, „Cîntăreața cheală”, aceasta nu face decît să pluseze printr-o altă încoronare tot ceea ce fiecare act dramatic a țipat prin intermediul clișeelor către public, sîmbătă, pe 14 noiembrie, pe scena Teatrului Cub. Într-o premieră de-a dreptul usturătoare pentru orice auditoriu, replicile actorilor au răsunat, s-au poticnit printre scaunele spectatorilor și-au concurat într-o competiție a lipsei de semnificație, care cu greu a convins aplauzele din final să uite de orice asemănare cu cea a realității înconjurătoare și să continue să vuiască în sală.

Capul unui elefant roșu stă fi­xat în mijlocul unui perete din ca­sa familiei Smith. Burghezia engle­ză pare să-și trăiască viața pe-o scenă cu un design dezechilibrat. Ca într-o tematică perfect respec­tată a iraționalului, toate detaliile își găsesc locul într-o mare a nonsensului. Plutind pe-o saltea pufoa­să cu rol de podea, un scaun și o bancă, ambele cu modele fistichii, împrejmuiesc în declin o masă pro­prită pe spatele unui rinocer. Sin­gurele lucruri translucide sînt do­uă scaune din jumătatea stabilă a scenei, în dreapta cărora se află un extinctor. Deasupra lor stă odihnit capul uriaș al unui cerb, roșu și el.

Anti-piesa lui Eugen Ionesco, scăpată în sală sub semnătura re­gizorului Radu-Alexandru Nica, le-arată celor din fața scenei încă de la început cît de încăpățînat poate fi dialogul teatral, cînd își propune să transmită prin cuvînt doar contrastul cu tot ceea ce în­seam­nă mișcare. Domnul și doamna Smith vorbesc și-și transformă gesturile elegante în clișee la fie­care literă articulată. Diferența din­tre a vorbi și a comunica trece de marginile scenei fără prea multă greutate și transformă începutul de zîmbet al publicului într-o în­cruntare de lungă durată.

Inutilitate jucată la dublu

Apariția în scenă a familiei Martin aduce odată cu ea un sentiment de vină. Oamenii se văd, se aud, trăiesc împreună, dar nu se cunosc. Nu știu nimic unul despre celălalt dar își fixează imagini simple în memorie în funcție de coordonate banale, cum ar fi cele ale unei prime întîlniri, ale unei străzi sau ale unei camere în care se-ntîlnesc. Ivirea la suprafață a unei alte explicații inutile crezută de ambe­le personaje în timp record, fac ex­presiile repetate obsesiv, ca „Ce bizar!” și „Ce coincidență ciuda­tă!” să se lovească între ele și să a­runce asupra oricărei conștiințe din sală cioburile unei ironii ustu­rătoare.

Întîlnirea bărbaților și femeilor Smith și Martin nu face decît să accentueze tragedia limbajului, desființînd orice calitate care ar mai fi putut fi lipită de nivelul deja decăzut al naturii umane. Simila­ritatea dusă la extrem a celor patru personaje și conștientizarea faptului că ele ar putea fi oricînd înlo­cuite unele cu celelalte, fără a se simți vreo diferență, transmite lip­sa individualității și tendința a­normală de integrare în orice me­diu social, fără a-i constata potri­virea cu propria personalitate îna­inte.

Cineva sună la ușă. Întregul proces al înmînării responsabilită­ții simple de a deschide este unul comic, dar care plonjează în tragic încă de la primul rateu al doamnei Smith. Reluarea succesivă a trase­ului din camera de zi pînă la ușă și incapacitatea simulării vreunei curiozități sau intenții de a o des­chide șochează cu adevărat. Susți­nerea întregului procedeu prin u­nirea forțelor femeiești și încăpă­țînarea celor două soții de a verifica prezența cuiva doar uitîndu-se prin geamul mic, situat în josul ușii, forțează o reacție a partenerilor lor de viață. Domnul Smith a­junge la ușă și, de la prima încercare, iese direct afară, dînd nas în nas cu musafirul nepoftit, aflat în misiune.

Un incendiu social

Pompierul își face apariția și, odată cu el, și o umbră a autorită­ții. Fără să reziste prea mult neal­terată în mediul deja creat, aceasta cade pradă invitației de a rămîne și se complace în absurdul întîm­plării simpliste. De la preluarea o­biceiurilor la dominarea lor, Iones­co nu-i acordă actorului prea mul­te minute. Pompierul, deși re­zistă avansurilor celor două englezoai­ce, rămîne pradă dialogului mono­logat. Deschide seria glumelor și creează un joc al statutului social printr-o purtare și renunțare la cască, dînd impresia unor false con­venții.

De la poante spuse agresiv și poante la care se rîde din politețe în funcție de titulatura vorbitorului, se-ajunge la gluma-roman, spu­să după dictare. Interpretarea plictisitoare sapă după orice rădăcină rămasă a comicului, o macină și o înlocuiește cu semințele roditoare ale unui context tragic, pînă în mă­duva oaselor fiecărui spectator.

Pompierul face uz de fiecare stare umană deja golită, ducînd-o la extrem și transformîndu-și emo­țiile în adevărate crize. Pe ultimul nivel al trăirilor, personajul ajun­ge, într-un final, să-și amintească și de existența unei afecțiuni. Re­găsirea unui sentiment simulat de atașare în persoana menajerei și e­xagerarea legăturii dintre cei doi nu poate fi catalogată decît lipsită de sinceritate, cîntecul fetei despre foc fiind concretizarea unui pamflet închinat celui mai arzător sentiment uman.

Dialogul final al celor două familii nu poate fi numit decît sinteza perfectă a tragicului. Arsena­lul adevărurilor de tipul „podeaua e jos, tavanul e sus” sau „te poți așeza pe un scaun, cînd scaunul nu are perspectivă” se încruci­șea­ză, la mijloc formîndu-se un fel de loc special amenajat oricărui înțe­les rămas în afara piesei, dornic să se sinucidă și el.