Cercetare în lumea literelor
1001 de chipuri 25 ianuarie 2016 Niciun comentariu la Cercetare în lumea literelor 43În biroul său din Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iaşi, căruia îi este şi director, el îşi găseşte loc pe scaun printre maldărele de cărţi, ziare vechi şi bileţele cu lucruri de-amintit, lipite peste tot. Îşi mişcă mîinile repede cînd vorbeşte şi vocea îi articulează cuvinte energic, fiecare vorbă fiindu-i parcă dublată de-o pasiune ciudată, născută prin cercetare, pentru litere şi din litere.
Pe 18 decembrie 2015, la Bucureşti, Academia Română a acordat Premiile Academiei Române pe anul 2013. Printre laureaţii secţiunii Filologie şi Literatură, premiul „Titu Maiorescu” i-a fost acordat atunci lui, pentru lucrarea „Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Studiu comparativ”. Structurat în două volume, studiul său bazat pe „Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir”, din ce spune profesorul, deşi e o cercetare, are un discurs prietenos – „nu e o carte scrisă într-un stil înecat în el însuşi, nu-i un stil îmbîcsit, pe care nici măcar eu nu-l suport”, mărturiseşte surîzînd şi apoi, continuă, afirmînd c-un fel de plăcere – „eu cred că studenţii mei o şi citesc”.
Premiul, pentru conf. univ. dr. Bogdan Creţu „a însemnat, în primul rînd, o bucurie, pentru că pe laureaţii acestui premiu sînt, în general, nume mari ale criticii literare. Bucuria mea vine, totuşi, din faptul că premiul acesta este pentru cartea mea despre Dimitrie Cantemir, cartea în care eu cred cel mai mult; e cel mai serios proiect al meu de pînă acum”.
Un sistem destul de complicat care presupune foarte multe institute de cercetare, Academia Română este astăzi cea care are angajaţi sute de cercetători, care încearcă să atragă finanţări europene, îndemnaţi fiind de insuficienţa finanţării de la buget. „Niciodată nu-i suficient numărul cercetătorilor dar aşa, cu resursele pe care le are, Academia, care-i o structură mult mai largă decît ceea ce se vede de cele mai multe ori, reuşeşte să-şi facă treaba”. Deşi aflat în rîndul cercetătorilor, profesorul n-a rămas prezent aici dintr-o dorinţă, pentru că aceasta „nu-i niciodată suficientă, nu-ţi ajunge”.
„Nu ştiu cum au pornit lucrurile. A fost ceva absolut logic, nu am avut niciodată un moment în care să fiu pus în ipostaza de a face o alegere sau de a cîntări între mai multe soluţii. Tot ce am făcut, de cînd am intrat în şcoală, a fost logic pentru mine. Nu am avut niciodată dileme legate de ce trebuie să fac, aşa s-au aşezat lucrurile în viaţa mea”, afirmă cu naturaleţe criticul, cu o convingere şi o determinare rar întîlnite în glasul cuiva.
De la catedră, relaţia conf. univ. dr. Bogdan Creţu cu studenţii săi este „o apropiere distantă”. Pentru că nu dictează niciodată şi pentru că vrea să vadă că studenţii săi sînt acolo, în sala de curs, şi nu cu gîndurile plimbîndu-se prin alte părţi, totul se bazează, spune el, pe o formă de dialog, pe o parte vie impusă la orice întîlnire cu „spectatorii mei implicaţi”. „E nevoie să-ţi placă ce faci, e nevoie de disciplină şi de multă muncă. Nu poţi convinge pe nimeni să devină cercetător, dacă el nu e convins”.
Adaugă un comentariu