Cercetare în lumea literelor

În biroul său din Institutul de Fi­­lo­logie Română „Alexandru Phi­li­ppi­de” din Iaşi, căruia îi este şi director, el îşi găseşte loc pe scaun prin­tre maldărele de cărţi, ziare vechi şi bi­le­ţele cu lucruri de-amintit, lipite pes­te tot. Îşi mişcă mîinile repede cînd vorbeşte şi vocea îi articulează cu­vinte energic, fiecare vorbă fiin­­du-i parcă dublată de-o pasiune ciu­da­tă, născută prin cercetare, pentru li­­tere şi din litere.

Pe 18 decembrie 2015, la Bu­cu­reş­ti, Academia Română a acordat Pre­miile Academiei Române pe anul 2013. Printre laureaţii secţiunii Fi­lo­logie şi Literatură, premiul „Titu Ma­iorescu” i-a fost acordat atunci lui, pen­tru lucrarea „Inorogul la Por­ţi­le­ Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Can­temir. Studiu comparativ”. Struc­turat în două volume, studiul său bazat pe „Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir”, din ce spune pro­fesorul, deşi e o cercetare, are un discurs prietenos – „nu e o carte scri­să într-un stil înecat în el însuşi, nu-i un stil îmbîcsit, pe care nici măcar eu nu-l suport”, mărturiseşte surîzînd şi apoi, continuă, afirmînd c-un fel de plă­cere – „eu cred că studenţii mei o şi citesc”.

Premiul, pentru conf. univ. dr. Bogdan Creţu „a însemnat, în pri­mul rînd, o bucurie, pentru că pe lau­reaţii acestui premiu sînt, în general, nume mari ale criticii literare. Bucuria mea vine, totuşi, din faptul că pre­miul acesta este pentru cartea mea des­pre Dimitrie Cantemir, cartea în care eu cred cel mai mult; e cel mai se­rios proiect al meu de pînă a­cum”.

Un sistem destul de complicat ca­re presupune foarte multe institute de cercetare, Academia Română este as­tăzi cea care are angajaţi sute de cer­­cetători, care încearcă să atragă fi­nanţări europene, îndemnaţi fiind de insuficienţa finanţării de la buget. „Niciodată nu-i suficient numărul cer­cetătorilor dar aşa, cu resursele pe ca­re le are, Academia, care-i o struc­tură mult mai largă decît ceea ce se ve­de de cele mai multe ori, re­u­şeş­te să-şi facă treaba”. Deşi aflat în rîndul cercetătorilor, profesorul n-a ră­mas prezent aici dintr-o dorinţă, pentru că a­ceasta „nu-i niciodată suficientă, nu-ţi ajunge”.

„Nu ştiu cum au pornit lu­crurile. A fost ceva absolut logic, nu am avut niciodată un moment în care să fiu pus în ipostaza de a face o alegere sau de a cîntări între mai mul­te soluţii. Tot ce am făcut, de cînd am intrat în şcoală, a fost logic pentru mi­ne. Nu am avut niciodată dileme le­gate de ce trebuie să fac, aşa s-au a­şe­zat lucrurile în viaţa mea”, afirmă cu naturaleţe criticul, cu o convingere şi o determinare rar întîlnite în glasul cui­va.

De la catedră, relaţia conf. univ. dr. Bogdan Creţu cu studenţii săi este „o apropiere distantă”. Pentru că nu dictează niciodată şi pentru că vrea să vadă că studenţii săi sînt acolo, în sa­la de curs, şi nu cu gîndurile plimbîndu-se prin alte părţi, totul se ba­zea­ză, spune el, pe o formă de dialog, pe o parte vie impusă la orice întîlnire cu „spectatorii mei implicaţi”. „E ne­voie să-ţi placă ce faci, e nevoie de dis­ciplină şi de multă muncă. Nu poţi convinge pe nimeni să devină cer­cetător, dacă el nu e convins”.