Iubirea hrănește inimile sărmanilor

Încrederea că poate apărea un miracol care-l va ajuta să cucerească fata pe care o iu­bea l-a îndemnat pe tînărul Ne­morino să lup­te pînă în pînzele albe pentru a-și trăi viața ală­turi de Adina, „unica fată atît de frumoasă și încîn­tă­toare”. Sub bagheta dirijorului Ma­rius Hristescu din Craiova, sala de spectacol a Operei Naționale Române din Iași a fost martora unei povești de dragoste asemeni ce­lei pe care o întîlnim la Tristan și Isolda. Sub sunetul viorilor și al violoncelelor, seara de joi, 21 ianuarie, a fost dedicată spectacolului de operă „Elixirul dragostei”.

Averea este garanția dragostei

Spectatorii s-au convins de puterea „eli­xi­rului” abia în mo­mentul în care Nemorino își continua evoluția scenică interpretînd re­frenul „tralalalala”, în timp ce pe numele lui figura deja averea unchiului care murise cu puțin timp în urmă. După „tragicul” eveniment, în rîndurile femeilor nemă­rita­te a in­tervenit o solidaritate cum nu s-a mai văzut, fiecare dintre ele fiind pregătită să îl conso­leze întreaga viață. În urma aceleiași trage­dii și suferințe, Adina a venit în întîmpi­na­rea lui Nemorino, abandonînd oferta sergentului cu care urma să se căsătorească.

Adina spunea ori de cîte ori avea ocazia că po­vestea ei de dra­goste va fi asemenea celei din­tre Tristan și Isolda. De altfel, apariția escro­cului Dulcamara, medicul ce făcea avere din vîn­zarea unor sticluțe cu un lichid, întărește crezul fetei. Con­form acestuia, elixirul avea efecte miraculoase în ceea ce pri­vește tre­zi­rea dragostei, iar Nemorino ar fi făcut orice să-și îmbuneze aleasa.

Spectacolul care a fost pus în scenă pentru prima dată în luna mai a anului 1832 la „Teatro Cannobiana” din Milano, a adunat un public de toate vîrstele la Iași, căci, pe la mij­lo­cul spectacolului răsună o voce între­bătoare de copil „ma­mi, dar ea îl iubește?”. Mama ezită să răspundă, iar copila in­sistă: „mami, ea trebuie să-l iubească, vezi că el suferă?”. Dar curiozitatea se decimează în e­ter, iar răspunsul întîrzie să apară.
Lipsa sentimentelor aduce în prim-plan priorități precum averea sau profesia. Ne­morino ajunge la concluzia că în­rolarea în armată l-ar putea ajuta să scape de su­fe­rință, fuga de la locul faptei fiind, de fapt, o autoizolare, o evadare din prezent spre lumi iluzorii și amăgitoare, căci sentimentele se ascund pentru o perioadă și-apoi revin de parcă nimeni și ni­mic nu le-ar fi negat.

De această dată însă, fata a fost cea care l-a întors pe tînă­rul sărman din drumul spre armată. Adina nu fusese luată în seamă cînd s-a întors la el, căci fetele din orășel deja-l curtau de ore bune, iar el, convins de efectul băuturii, o lăsa în „suferință” pe cea care își țesea povestea de dragoste ală­turi de Tris­tan.

„Draga mea capitulează, cînd vrei să îmi fii nevastă?”, o întrebase Belcore, însă îna­inte să semneze contractul de căsătorie cu a­cesta, apare Gianetta și le spune invita­te­lor, care deja petreceau în cinstea Adinei și al lui Belcore, că unchiul lui Nemorino a de­cedat şi că i-a lăsat acestuia a­verea. Distanța și do­rul care ar fi apărut după plecarea sergentului Belcore în altă provincie erau de fapt „motivele so­lide” pentru care Adina a în­țeles că dragostea pentru Nemo­rino este mult mai puternică.

***

Tînăra curtată în mai multe rînduri de Ne­morino, de Dulcamara și-apoi și de Bel­core, s-a găsit într-un moment decisiv. Cel dintîi curtenitor avea alt statut social acum, și ar fi putut trăi cu el. Nu a stat prea mult pe gînduri și a re­nun­țat la sergent, plecînd în căutarea lui Nemorino. Ignorată la în­ceput, Adina și-a călcat peste principii și i-a jurat dragoste veșnică tînărului care a de­venit bogat peste noapte. Chiar dacă nervii sergentului Belcore depășeau orice în­chi­pu­ire, pentru el dragostea a însemnat sacrificiul su­prem.