Viorel Scripcariu: Echipa de conducere e formată de fapt, din toți membrii universității
Microfonul de serviciu 28 februarie 2016 Niciun comentariu la Viorel Scripcariu: Echipa de conducere e formată de fapt, din toți membrii universității 591La etajul al IV-lea al Institutului Regional de Oncologie, chirurgul Viorel Scripcariu face ceea ce şi-a dorit încă din copilărie – operează pacienţi, nelăsîndu-şi cealaltă parte a meseriei să-i umbrească vreun moment grija pentru omul care-i stă în faţă. Acum 31 de ani, cînd a venit la Iaşi, şi-a dorit să fie doar medic, dar de-a lungul carierei sale a călcat şi pe trepte care l-au îndrumat şi către o lume văzută altfel, în afara spitalului, de la catedră. Avansînd de la asistent universitar la şef de lucrări, la conferenţiar şi, mai apoi, la profesor, chirurgul a încercat, în cele din urmă, să ofere şi ceva mai mult Universităţii de Medicină ieşene, nu doar să primească şi să-şi însuşească realizările oferite de ea. A ales, astfel, la începutul lunii ianuarie, să candideze pentru funcţia de rector, pe care, în urma alegerilor, a şi obţinut-o. Acum i se-aşterne în faţă o universitate care-l aşteaptă şi un nou mandat căruia să-i dovedească dacă administrarea unei instituţii şi chirurgia pot fi îmbinate şi duse la capăt, cu sau fără un ritm orchestral, care să-l acompanieze în sala aceasta diferită de „operaţii” a învăţămîntului.
Cînd aţi hotărît că vreţi să deveniţi medic şi ce anume v-a îndrumat către această decizie?
Eu am fost atras de această meserie cu foarte mulţi ani înainte de a lua chiar hotărîrea de a mă pregăti pentru admiterea la medicină. La vremea mea, admiterea era un concurs foarte greu. Am avut în familie nişte probleme de sănătate – mama mea a avut cancer de col uterin şi a fost operată în 1965 de către profesorul Vasile Dobrovici, aici, în Iaşi. La vremea respectivă, într-adevăr, nu eram chiar foarte mici, dar am fost foarte impresionaţi de suferinţa aceasta a mamei. Ţin minte că făcea cobaltoterapie, apoi, la spitalul din Suceava, şi mergeam, duminica, la ea să o vizităm. A fost un fel de traumă în familie chestia asta. Nu se găseau la vremea aceea nici citostatice. Eu provin dintr-o familie foarte modestă. Tatăl meu a fost lucrător la CFR şi mama mea a fost casnică. Mama a avut foarte mulţi fraţi care, imediat după război, au plecat şi s-au stabilit în Germania; ea provenea dintr-o familie de 16 copii şi bunicul meu, tatăl ei, era neamţ, din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl meu, atunci, a apelat la fraţii mamei care i-au trimis atunci citostatice orale. Cum spuneam, a fost o traumă. Apoi am fost atras de acea suferinţă, pentru că a fost un lucru care a marcat întreaga familie şi am început să cochetez de atunci cu ideea de a face medicină.
Am intrat pe 1 noiembrie 1985 în chirurgie şi nu am mai ieşit nici astăzi
De ce aţi ales chirurgia oncologică?
Liceul pe care l-am absolvit eu în Rădăuţi era un liceu de elită, care avea nişte clase speciale, cum se numeau pe-atunci – clasă specială de fizică, clasă specială de chimie sau clasă specială de biologie. Eu am fost la clasa specială de chimie; adică din clasa a X-a, din tot liceul eram selectaţi elevii cu performanţe şi făceam program intensiv de chimie, fizică şi matematică. Ştiu că aveam cam opt ore pe săptămînă de chimie, vreo patru de fizică şi cam tot atîtea de matematică. Mie mi-a plăcut mult matematica şi profesorul meu de-atunci a insistat foarte mult să dau la Politehnică, dar hotărîrea mea a fost luată de prin clasa a X-a şi era aceea de a merge la Medicină. Atunci, după ce am ajuns aici, din anul I am luat contact cu anatomia şi, ca toţi ceilalţi care aveau aplicaţii către ramurile chirurgicale, m-am implicat mai mult în studiul şi aprofundarea anatomiei. Stăteam şi făceam disecţii, aici, la Catedra de Anatomie, şi îmi plăcea mult; atunci am optat să merg către partea chirurgicală şi, ce a mai contat mult, a fost practica obligatorie pe care am făcut-o în vacanţele de vară. Eu am făcut-o în spitalul orăşenesc din Rădăuţi, spital care avea o secţie de chirurgie foarte bună. Acolo mă angajam pe post de asistent şi aşa mai cîştigam şi nişte bani pe perioada verii. Totuşi, deşi mă angajam pe post de asistent medical, chirurgii mă mai luau cu ei şi făceam foile de observaţie. Aşa, lucrînd acolo, într-o secţie de chirurgie, am ştiut că îmi place. După ce am terminat facultatea, ştiu sigur că am intrat pe 1 noiembrie 1985 în chirurgie şi nu am mai ieşit nici astăzi.
În momentul în care am venit în Iaşi, eu voiam să fac chirurgie, nu carieră universitară
Cum aţi reuşit să împăcaţi meseria de profesor cu cea de medic? Există similarităţi între ele?
Aici sînt două lucruri distincte. Eu am început să lucrez în chirurgie, dar la vremea respectivă, din cauză că Ceauşescu făcea nişte economii foarte mari ca să plătească datoriile, nu s-a mai făcut nicio promovare şi nu s-a mai dat niciun concurs. După ce terminai perioada de stagiatură de trei ani, aveai posibilitatea să dai examenul de secundariat şi intrai în specialitate, Pregătirea de secundariat era de trei ani şi deveneai medic specialist, nu ca acum, după șase ani. Punînd în calcul, totuşi, cei trei ani stagiatură şi cei trei de secundariat, cam tot acolo ieşeai. Examenul a început să se dea în 1988, pe direcţii sanitare. Pentru că atunci eram la Braşov şi acolo nu au scos niciun post pe chirurgie, eu am venit în Iaşi. Am venit pe reţea; în spitalele universale sînt două categorii de medici – medicii UMF-işti, care sînt cadre didactice, şi medici care sînt pe reţea și aparţin de Direcţia Sanitară; cei care sînt pe UMF au jumătate de normă pe secţia clinică şi norma întreagă la UMF. Cînd am venit eu la Clinica a III-a Chirurgie, nu aveam nicio treabă cu universitatea, dar, conştientizînd faptul medicul dintr-o clinică universitară trebuie să aparţină, logic şi normal, de UMF, în anul 1990 am dat concurs şi am intrat pe postul de asistent universitar. De atunci a început cariera mea universitară. Nu pot să spun că am vrut acest lucru de la început. În momentul în care am venit în Iaşi, eu voiam să fac chirurgie, nu voiam să fac carieră universitară. După perioada asta am devenit şef de lucrări, conferenţiar şi, mai apoi, profesor. Aşa cum am spus, sînt două lucruri distincte – activitatea medicală şi activitatea didactică, în care, dacă te implici, îţi place. Legătura cu studenţii e un lucru deosebit, pentru că dacă reuşeşti să-i capacitezi şi să le atragi atenţia stimulîndu-i la cursuri, la lucrări practice sau la stagii, ei devin interesaţi şi ai, astfel, un feedback – ai o comunicare. Nu mai poţi să vii la curs cu nişte hîrtii îngălbenite pe care să le citeşti; trebuie să prezinţi nişte lucruri noi şi să capacitezi studenţii. Le prezinţi tu cursul, dar trebuie să spui chestii concrete, să prezinţi cazuri clinice, exemple din activitatea ta practică de medic.
Ce v-a determinat să candidaţi pentru funcţia de rector al UMF?
Cred că am ajuns la momentul în care pot să fac şi altceva. Am ajuns la un nivel în activitatea mea chirurgicală cînd pot să fac şi altceva – şi acel altceva este să mă implic într-o activitate de management academic al universităţii, pentru că universitatea, în ultimii ani de zile, a avut, nu aş vrea să spun o cădere liberă, dar o perioadă în care a fost mai dezorganizată în ceea ce priveşte evoluţia. Dacă luăm ca exemplu ultimul an – într-un an de zile, universitatea a avut patru rectori – fiecare cu ideile lui. Am considerat că, aşa cum eu am fost realizat datorită universităţii, pentru că universitatea m-a trimis în Anglia, m-a sprijinit să-mi dau doctoratul, să mă formez, să mă dezvolt, să vin la Institutul Oncologic – prin urmare, dacă universitatea a făcut atît de multe pentru mine, am crezut şi cred că şi eu pot face ceva pentru ea. Să-i îmbunătăţesc situaţia existentă la ora actuală. Consider, momentan, că pot să fac şi chirurgie şi administraţie ca rector al universităţii.
Care va fi, din postura de rector, relaţia dumneavoastră cu membrii corpului academic?
Orice rector îşi doreşte o relaţie excepţională cu corpul academic şi, bineînţeles, asta îmi doresc şi eu. Trebuie, în primul rînd, să îmbunătăţim comunicarea, care, din păcate, în ultimii ani de zile, nu prea a existat între conducere şi corpul profesoral. Voi încerca să am o relaţie deschisă; voi avea întîlniri cu membrii departamentelor şi voi dezvolta o platformă prin care noi să putem comunica şi în mediul electronic, prin e-mailuri. Eu consider că relaţia cu corpul academic este foarte importantă, pentru că, practic, echipa de conducere este formată, de fapt, din toţi membrii universităţii, pentru că toţi desfăşoară o activitate mai mult sau mai puțin importantă pentru mersul mai bun al universităţii şi pentru dezvoltarea unei imagini adevărate şi favorabile.
Aţi scris, în urma celor întîmplate în ultima săptămînă de campanie, într-unul dintre mesajele postate pe pagina dumneavoastră personală, că „este nevoie de o platformă internă de dezbateri, la nivel de comunitate universitară”. Este aceasta platforma despre care vorbeaţi? Şi este una dintre priorităţile imediate?
Da, aceasta este şi una dintre priorităţi. Vreau să dezvolt această platformă. Sînt tot felul de probleme legate de concursuri, legate de promovări, legate de nemulţumirile vizavi de numărul de ore pe care îl au cadrele didactice, de accesarea anumitor proiecte de cercetare – diverse probleme care pot fi dezbătute şi fizic, faţă în faţă, cînd, într-adevăr, sînt nişte probleme care nu pot fi amînate, dar există şi probleme care pot fi dezbătute şi pe platforma aceasta online, pe care poţi purta nişte discuţii cu membrii comunităţii academice prin mesaje.
V-aţi hotărît cine anume va forma echipa de prorectori cu care veţi lucra?
Da, sînt hotărît de ceva vreme, dar nu voi putea să dau nume. Nici măcar colegii mei nu ştiu. Primul pas pe care îl vom face acum este cel de miercuri, cînd se va alege preşedintele Senatului. Acesta este un pas foarte important, pentru că preşedintele Senatului trebuie să facă parte din echipă şi între mine şi acesta trebuie să existe o relaţie de colaborare. Dacă vor apărea probleme de rivalitate sau de discordanţe în opiniile noastre, lucrurile vor fi puţin mai delicate. Totuşi, după alegerea acestuia, vom merge mai departe pentru formarea echipei de prorectori.
Studenţii au cîteva probleme, pe care ei tot le spun, dar pe care nimeni nu pare să le audă
Aţi afirmat, la întîlnirea cu reprezentanţii studenţilor din UMF din timpul campaniei, că fundamentul unei relaţii eficiente între aceştia şi rector este construirea, înainte de toate, a unei relaţii de încredere. Cum plănuiţi să construiţi această relaţie?
Studenţii au cîteva probleme, după cum bine ştiţi; probleme pe care ei tot le spun şi le spun, dar pe care nimeni nu pare să le audă. În primul rînd, sînt mulţi nemulţumiţi de unele cadre didactice – asta este foarte clar, de modul în care cadrele didactice îşi desfăşoară activitatea şi şi-o finalizează, la nivelul examinării. Consider că acesta este pasul pe care trebuie să-l facem – să le arătăm studenţilor că nu sînt singuri şi că ei, cel puţin din punctul meu de vedere, vor fi sprijiniţi de mine în toate demersurile pe care le vor avea şi că acel ţipăt al lor pe care-l au, legat de o anumită problemă, va fi auzit şi că lucrurile vor fi soluţionate. Sînt mai multe moduri în care poţi să te apropii de ei. Bine, nu poţi să te apropii de toţi studenţii, dar vom avea discuţii şi legătura mea va fi foarte strînsă cu reprezentanţii ligilor din universitate. Dacă le arăţi studenţilor că te interesează problemele lor şi că încerci să le rezolvi şi chiar îi atragi şi pe ei în procesul rezolvării acestor probleme – eu cred că o colaborare şi comunicare mai bună decît aceasta nu poate să existe.
Cînd am fost eu în Anglia, din punct de vedere medical, am făcut faţă foarte bine oricărei probleme medicale. Ceea ce era diferit, pot spune, era comunicarea – în universitate, cu pacientul, între angajaţi. Din punct de vedere al pregătirii noastre, noi pregătim absolvenţi care pot să facă faţă foarte bine oricărei probleme.
Aceste bariere, formate din cauza lipsei de încredere, există şi în comunicarea dintre studenţi şi cadrele didactice, la momentul actual?
Da, există, cu siguranţă.
Şi de ce credeţi că nu s-a încercat o soluţionare a acestei probleme pînă acum?
Poate datorită volumului mare de muncă pe care îl avem. Normele efective la UMF sînt mari şi numărul studenţilor este şi el foarte mare. Trebuie să conştientizăm faptul că, faţă de anii în care am terminat noi facultatea, acum 30 de ani, cifra de şcolarizare a crescut foarte mult. Sînt acum serii de studiu în limba engleză, în limba franceză – sînt foarte mulţi studenţi. Atunci, cadrele didactice, abordînd cu seriozitate actul didactic, au neglijat o comunicare sau o colaborare cu studenţii. Vorbesc la modul general. Nu putem spune, totuşi, că este foarte des întîlnită această lipsă a relaţiei profesor-student; sînt cazuri izolate.
Tot în planul dumneavoastră managerial aţi identificat imaginea şi comunicarea ca fiind doi factori care, în momentul de faţă, reţin atenţia opiniei publice într-un context negativ şi ştirbesc prestigiul universităţii. Care sînt primele demersuri prin care veţi încerca să remediaţi această problemă?
Comunicarea la nivelul universităţii, în primul rînd, pe baza platformei despre care deja am vorbit. Ar urma apoi întîlnirile cu departamentele – lunare, semestriale, trimestriale – vom vedea cum; vom comunica sigur între noi, iar comunicarea cu mediul extern voi dori să o fac prin acea instituţie, dacă o putem numi aşa, a purtătorului de cuvînt, pe care voi încerca să o dezvolt. Aceasta nu va fi reprezentată doar de un singur om, ci de o echipă de profesionişti, sociologi, jurişti. Nu vom face o armată de oameni, desigur. Voi da o formă acestui birou de presă, care va fi foarte bine informat de orice activitate din universitate, pentru că este şi puţin incomod ca în timpul unei zile în care au loc nişte evenimente, să fii contactat de fiecare ziar în parte. Se pierde foarte mult timp. Consider că această activitate externă trebuie făcută într-un mod civilizat şi unitar – trebuie transmis acelaşi lucru tuturor. Cît despre imagine, aceasta va fi salvată prin prisma comunicării.
Există un model ideal al universităţii, dar acesta nu poate fi format într-un mandat de rector
Dumneavoastră v-aţi specializat în Marea Britanie. Deşi au trecut mai bine de 20 de ani de atunci, puteţi, totuşi, identifica diferenţele dintre o universitate din Anglia şi una din România?
Există diferenţe, da. Au existat şi atunci şi da, încă există şi acum.
Diferenţe majore?
Nu aş putea spune că sînt majore. Calitatea absolvenţilor universităţii ieşene, mă refer la absolvenţii care chiar şi-au dorit să facă una dintre facultăţi şi chiar şi-au dorit să urmeze meseria aceasta de medic, este foarte bună; ei au fost foarte bine pregătiţi şi în trecut, şi sînt şi acum. Cînd am fost eu în Anglia, din punct de vedere medical, am făcut faţă foarte bine oricărei probleme medicale. Ceea ce era diferit, pot spune, era comunicarea – comunicarea în universitate, comunicarea cu pacientul, comunicarea între angajaţi. Ce vreau să clarific este că din punct de vedere al pregătirii noastre, noi pregătim absolvenţi care pot să facă faţă foarte bine oricărei probleme. Există, bineînţeles, diferenţe. Există universităţi bune, renumite, cu vechime, cu care, în anumite probleme, la ora actuală, nu ne putem compara. Sînt lucruri diferite, a căror existenţă trebuie să o conştientizăm. Diferenţele acestea vin şi din ordinul de mărime, pentru că există universităţi din oraşe mari, cu tradiţie; dar, din nou afirm, ca şi calitate a învăţămîntului, absolvenţii ieşeni ai UMF sînt foarte bine pregătiţi.
Există un model ideal al unei universităţi, cunoscut de dumneavoastră în afară sau chiar pe teritoriul ţării, pe care doriţi să-l urmaţi?
Există, bineînţeles, un model ideal, dar acesta nu poate fi format într-un mandat de rector. Nu putem spune că universitatea noastră nu are un fundament solid, la ora actuală. Are un departament de cercetare, are cadre didactice care fac cercetare, care desfăşoară acte didactice în care se implică total, cu o calitate deosebită. Nu putem nici să negăm lucrul ăsta – putem să încercăm să-l perfecţionăm şi să facem în aşa fel încît să fim cît mai competitivi cu celelalte universităţi din ţară sau din Europa. Anual, se fac anumite ierarhii, anumite topuri – noi avem evaluări interne, evaluările ARACIS (n.r. Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățămîntul Superior), care au loc la nivelul Ministerului Educaţiei în toate universităţile din ţară, mai există evaluarea EUA (n.r. European University Association), care este o evaluare europeană care se va desfăşura în luna mai – încît putem spune că putem rivaliza sau concura cu orice universitate de prestigiu din Europa şi din domeniul medical.
Cum va gestiona noua conducere rezervele financiare, despre care scrieţi în planul managerial, de care dispune la momentul actual universitatea?
Aşa cum acestea au fost gestionate şi pînă acum. Nu au fost probleme legate de fonduri. Sînt proiecte care se află în derulare, dar nu aş putea să vă dau detalii foarte clare, pentru că nu ştiu care sînt valorile, concret, ale proiectelor. Vom susţine proiectele care sînt în derulare şi, în acelaşi timp, vom accesa şi alte proiecte noi, pentru că, la urma urmei, dacă vrei să exişti, trebuie să faci cercetare, trebuie să accesezi proiecte şi trebuie să mulţumeşti şi mediul academic, să faci universitatea să se dezvolte.
Din cele 31 de proiecte propuse şi aprobate pentru finanţare din strategia UMF2020, sînt proiecte care trebuie să fie finalizate într-un viitor mai apropiat? Care ar fi acestea?
Da, sînt proiecte care au întîietate. Există proiectul CEMEX (n.r. Centru Avansat de Cercetare-Dezvoltare în Medicina Experimentală), care este în derulare, mai există un proiect în care se va dezvolta un centru de simulare, care este foarte util – la ora actuală pregătirea studenţilor facultăţilor de medicină se face foarte mult, în lume, pe baza unor activităţi de simulare a unui act medial. Mai există un proiect de dezvoltare bazat pe recuperarea medicală, care este legat şi de Facultatea de Bionginerie şi, bineînţeles, avem în vedere şi acel campus universitar, pe care o să încercăm să-l dezvoltăm.
Într-un interviu, aţi spus că „îmi place să ascult muzică – în sala de operaţie ascult muzică, operez pe muzică”. Ce v-ar plăcea să ascultaţi în biroul dumneavoastră, în mandatul care stă să înceapă?
În biroul meu de la universitate cred că n-am să ascult muzică. Muzica o ascult aici, la institut, în sala de operaţii. Ascult Buddha Bar, muzică orchestrală şi chiar Pink Floyd, care este plăcerea mea. La universitate, totuşi, n-am să ascult, pentru că acolo, în biroul rectorului, este o activitate destul de intensă, cu tot felul de acte şi discuţii. Muzica am să o păstrez pentru mine – în biroul de aici şi în sala de operaţii.
Adaugă un comentariu