Viorel Scripcariu: Echipa de conducere e formată de fapt, din toți membrii universității

La etajul al IV-lea al Institutului Regional de Oncologie, chirurgul Viorel Scripcariu face ceea ce şi-a dorit încă din copilărie – operează pacienţi, nelăsîndu-şi cealaltă parte a meseriei să-i umbrească vreun moment grija pentru omul care-i stă în faţă. Acum 31 de ani, cînd a venit la Iaşi, şi-a dorit să fie doar medic, dar de-a lungul carierei sale a călcat şi pe trepte care l-au îndrumat şi către o lume văzută altfel, în afara spitalului, de la catedră. Avansînd de la asistent universitar la şef de lucrări, la conferenţiar şi, mai apoi, la profesor, chirurgul a încercat, în cele din urmă, să ofere şi ceva mai mult Universităţii de Medicină ieşene, nu doar să primească şi să-şi însuşească realizările oferite de ea. A ales, astfel, la începutul lunii ianuarie, să candideze pentru funcţia de rector, pe care, în urma alegerilor, a şi obţinut-o. Acum i se-aşterne în faţă o universitate care-l aşteaptă şi un nou mandat căruia să-i dovedească dacă administrarea unei instituţii şi chirurgia pot fi îmbinate şi duse la capăt, cu sau fără un ritm orchestral, care să-l acompanieze în sala aceasta diferită de „operaţii” a învăţămîntului.

Cînd aţi hotărît că vreţi să deveniţi medic şi ce anume v-a îndrumat către această decizie?

Eu am fost atras de această me­serie cu foarte mulţi ani înainte de a lua chiar hotărîrea de a mă pre­găti pentru admiterea la medicină. La vremea mea, admiterea era un concurs foarte greu. Am avut în familie nişte probleme de sănătate – mama mea a avut cancer de col uterin şi a fost operată în 1965 de către profesorul Vasile Dobrovici, a­ici, în Iaşi. La vremea respectivă, în­tr-adevăr, nu eram chiar foarte mici, dar am fost foarte impresionaţi de suferinţa aceasta a mamei. Ţin min­te că făcea cobaltoterapie, apoi, la spitalul din Suceava, şi mergeam, duminica, la ea să o vizităm. A fost un fel de traumă în familie chestia asta. Nu se găseau la vremea aceea nici citostatice. Eu provin dintr-o familie foarte modestă. Tatăl meu a fost lucrător la CFR şi mama mea a fost casnică. Mama a avut foarte mulţi fraţi care, imediat du­pă răz­boi, au plecat şi s-au stabilit în Germania; ea provenea dintr-o familie de 16 copii şi bunicul meu, tatăl ei, era neamţ, din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl meu, atunci, a apelat la fraţii mamei care i-au tri­mis atunci citostatice orale. Cum spu­neam, a fost o traumă. Apoi am fost atras de acea suferinţă, pentru că a fost un lucru care a marcat în­treaga familie şi am început să co­chetez de atunci cu ideea de a face medicină.

Am intrat pe 1 noiembrie 1985 în chirurgie şi nu am mai ieşit nici astăzi

De ce aţi ales chirurgia oncologică?

Liceul pe care l-am absolvit eu în Rădăuţi era un liceu de elită, care avea nişte clase speciale, cum se numeau pe-atunci – clasă specială de fizică, clasă specială de chimie sau clasă specială de biologie. Eu am fost la clasa specială de chimie; adică din clasa a X-a, din tot liceul eram selectaţi elevii cu performan­ţe şi făceam program intensiv de chimie, fizică şi matematică. Ştiu că aveam cam opt ore pe săp­tă­mî­nă de chimie, vreo patru de fizică şi cam tot atîtea de matematică. Mie mi-a plăcut mult matematica şi pro­fesorul meu de-atunci a insistat foar­te mult să dau la Politehnică, dar hotărîrea mea a fost luată de prin clasa a X-a şi era aceea de a merge la Medicină. Atunci, după ce am ajuns aici, din anul I am luat contact cu anatomia şi, ca toţi ceilalţi care aveau aplicaţii către ramurile chirurgicale, m-am implicat mai mult în studiul şi aprofundarea ana­to­mi­ei. Stăteam şi făceam disecţii, aici, la Catedra de Anatomie, şi îmi plă­cea mult; atunci am optat să merg către partea chirurgicală şi, ce a mai contat mult, a fost practica obligatorie pe care am făcut-o în vacan­ţe­le de vară. Eu am făcut-o în spita­lul orăşenesc din Rădăuţi, spital care avea o secţie de chirurgie foarte bu­nă. Acolo mă angajam pe post de asistent şi aşa mai cîştigam şi nişte bani pe perioada verii. Totuşi, deşi mă angajam pe post de asistent me­dical, chirurgii mă mai luau cu ei şi făceam foile de observaţie. Aşa, lu­crînd acolo, într-o secţie de chi­rur­gie, am ştiut că îmi place. După ce am terminat facultatea, ştiu sigur că am intrat pe 1 noiembrie 1985 în chirurgie şi nu am mai ieşit nici astăzi.

În momentul în care am venit în Iaşi, eu voiam să fac chirurgie, nu carieră universitară

Cum aţi reuşit să împăcaţi meseria de profesor cu cea de medic? Există similarităţi între ele?

Aici sînt două lucruri distincte. Eu am început să lucrez în chi­rur­gie, dar la vremea respectivă, din cauză că Ceauşescu făcea nişte eco­nomii foarte mari ca să plătească datoriile, nu s-a mai făcut nicio promovare şi nu s-a mai dat niciun concurs. După ce terminai perioada de stagiatură de trei ani, aveai posibilitatea să dai examenul de secundariat şi intrai în specialitate, Pregătirea de secundariat era de trei ani şi deveneai medic specialist, nu ca acum, după șase ani. Punînd în calcul, totuşi, cei trei ani sta­gia­tură şi cei trei de secundariat, cam tot acolo ieşeai. Examenul a în­ce­put să se dea în 1988, pe direcţii sa­nitare. Pentru că atunci eram la Bra­şov şi acolo nu au scos niciun post pe chirurgie, eu am venit în Iaşi. Am venit pe reţea; în spitalele universale sînt două categorii de medici – medicii UMF-işti, care sînt cadre didactice, şi medici care sînt pe re­ţea și aparţin de Direcţia Sa­ni­tară; cei care sînt pe UMF au ju­mătate de normă pe secţia clinică şi nor­ma întreagă la UMF. Cînd am ve­nit eu la Clinica a III-a Chi­rur­gie, nu aveam nicio treabă cu universita­tea, dar, conştientizînd faptul me­di­cul dintr-o clinică univer­si­tară tre­buie să aparţină, logic şi normal, de UMF, în anul 1990 am dat concurs şi am intrat pe postul de asistent universitar. De atunci a început cariera mea universitară. Nu pot să spun că am vrut acest lucru de la început. În momentul în care am venit în Iaşi, eu voiam să fac chirurgie, nu voiam să fac carieră universitară. După perioada asta am devenit şef de lucrări, conferenţiar şi, mai apoi, profesor. Aşa cum am spus, sînt două lu­cruri distincte – activitatea me­di­ca­lă şi activitatea didactică, în ca­re, dacă te implici, îţi place. Legă­tu­ra cu studenţii e un lucru deo­se­bit, pentru că dacă reuşeşti să-i ca­pa­citezi şi să le atragi atenţia stimu­lîndu-i la cursuri, la lucrări practice sau la stagii, ei devin interesaţi şi ai, astfel, un feedback – ai o co­mu­nicare. Nu mai poţi să vii la curs cu nişte hîrtii îngălbenite pe care să le citeşti; trebuie să prezinţi nişte lu­cruri noi şi să capacitezi studenţii. Le prezinţi tu cursul, dar trebuie să spui chestii concrete, să prezinţi cazuri clinice, exemple din activitatea ta practică de medic.

Noul rector ales vorbește despre existența unor probleme de relaționare între studenți și profesori, fiind unii tineri nemulțumiți de activitatea profesorilor dar care nu sînt ascultați.

Ce v-a determinat să candidaţi pentru funcţia de rector al UMF?

Cred că am ajuns la momentul în care pot să fac şi altceva. Am ajuns la un nivel în activitatea mea chirurgicală cînd pot să fac şi altceva – şi acel altceva este să mă implic într-o activitate de management academic al universităţii, pen­tru că universitatea, în ultimii ani de zile, a avut, nu aş vrea să spun o cădere liberă, dar o perioadă în care a fost mai dezorganizată în ce­ea ce priveşte evoluţia. Dacă luăm ca exemplu ultimul an – într-un an de zile, universitatea a avut patru rectori – fiecare cu ideile lui. Am considerat că, aşa cum eu am fost realizat datorită universităţii, pentru că universitatea m-a trimis în Anglia, m-a sprijinit să-mi dau doctoratul, să mă formez, să mă dezvolt, să vin la Institutul On­co­logic – prin urmare, dacă universitatea a făcut atît de multe pentru mine, am crezut şi cred că şi eu pot face ceva pentru ea. Să-i îm­bu­nă­tă­ţesc situaţia existentă la ora ac­tua­lă. Consider, momentan, că pot să fac şi chirurgie şi administraţie ca rector al universităţii.

Care va fi, din postura de rector, relaţia dumneavoastră cu membrii corpului academic?

Orice rector îşi doreşte o relaţie excepţională cu corpul academic şi, bineînţeles, asta îmi doresc şi eu. Trebuie, în primul rînd, să îm­bunătăţim comunicarea, care, din păcate, în ultimii ani de zile, nu prea a existat între conducere şi corpul profesoral. Voi încerca să am o re­la­ţie deschisă; voi avea întîlniri cu membrii departamentelor şi voi dez­volta o platformă prin care noi să putem comunica şi în mediul electronic, prin e-mailuri. Eu consider că relaţia cu corpul academic este foarte importantă, pentru că, practic, echipa de conducere este for­ma­tă, de fapt, din toţi membrii uni­ver­sităţii, pentru că toţi desfăşoară o activitate mai mult sau mai pu­țin importantă pentru mersul mai bun al universităţii şi pentru dezvoltarea unei imagini adevărate şi favorabile.

Aţi scris, în urma celor întîmplate în ultima săptămînă de campanie, într-unul dintre mesajele postate pe pagina dumneavoastră personală, că „este nevoie de o platformă internă de dezbateri, la nivel de comunitate universitară”. Este aceasta platforma despre care vorbeaţi? Şi este una dintre priorităţile imediate?

Da, aceasta este şi una dintre priorităţi. Vreau să dezvolt a­ceas­tă platformă. Sînt tot felul de proble­me legate de concursuri, legate de promovări, legate de nemulţu­mi­ri­le vizavi de numărul de ore pe care îl au cadrele didactice, de accesarea anumitor proiecte de cercetare – di­verse probleme care pot fi dez­b­ă­tu­te şi fizic, faţă în faţă, cînd, într-adevăr, sînt nişte probleme care nu pot fi amînate, dar există şi pro­bleme care pot fi dezbătute şi pe platforma aceasta online, pe care poţi purta nişte discuţii cu membrii comunităţii academice prin mesa­je.

V-aţi hotărît cine anume va forma echipa de prorectori cu care veţi lucra?

Da, sînt hotărît de ceva vreme, dar nu voi putea să dau nume. Nici măcar colegii mei nu ştiu. Primul pas pe care îl vom face acum este cel de miercuri, cînd se va alege preşedintele Senatului. Acesta este un pas foarte important, pentru că preşedintele Senatului trebuie să facă parte din echipă şi între mine şi acesta trebuie să existe o relaţie de colaborare. Dacă vor apărea pro­bleme de rivalitate sau de dis­cor­danţe în opiniile noastre, lucrurile vor fi puţin mai delicate. Totuşi, du­pă alegerea acestuia, vom merge mai departe pentru formarea echipei de prorectori.

Studenţii au cîteva probleme, pe care ei tot le spun, dar pe care nimeni nu pare să le audă

Aţi afirmat, la întîlnirea cu reprezentanţii studenţilor din UMF din timpul campaniei, că fundamentul unei relaţii eficiente între aceştia şi rector este construirea, înainte de toate, a unei relaţii de încredere. Cum plănuiţi să construiţi această relaţie?

Studenţii au cîteva probleme, după cum bine ştiţi; probleme pe care ei tot le spun şi le spun, dar pe care nimeni nu pare să le audă. În primul rînd, sînt mulţi nemul­ţu­miţi de unele cadre didactice – asta este foarte clar, de modul în care ca­dre­le didactice îşi desfăşoară activita­tea şi şi-o finalizează, la nivelul exa­mi­nării. Consider că acesta este pasul pe care trebuie să-l facem – să le ară­tăm studenţilor că nu sînt singuri şi că ei, cel puţin din punctul meu de vedere, vor fi sprijiniţi de mine în toate demersurile pe care le vor avea şi că acel ţipăt al lor pe care-l au, legat de o anumită pro­blemă, va fi auzit şi că lucrurile vor fi soluţionate. Sînt mai multe moduri în care poţi să te apropii de ei. Bine, nu poţi să te apropii de toţi studenţii, dar vom avea discu­ţii şi legătura mea va fi foarte strîn­să cu reprezentanţii ligilor din universitate. Dacă le arăţi studenţilor că te interesează problemele lor şi că încerci să le rezolvi şi chiar îi a­tragi şi pe ei în procesul rezolvării acestor probleme – eu cred că o co­laborare şi comunicare mai bună decît aceasta nu poate să existe.

Cînd am fost eu în An­glia, din punct de vedere medical, am făcut faţă foarte bine oricărei probleme medicale. Ceea ce era diferit, pot spune, era comunicarea – în universitate, cu pacientul, în­tre angajaţi. Din punct de vedere al pregă­ti­rii noastre, noi pregătim absolvenţi ca­re pot să facă faţă foarte bine ori­cărei probleme.

Aceste bariere, formate din cauza lipsei de încredere, există şi în comunicarea dintre studenţi şi cadrele didactice, la momentul actual?

Da, există, cu siguranţă.

Şi de ce credeţi că nu s-a încercat o soluţionare a acestei probleme pînă acum?

Poate datorită volumului mare de muncă pe care îl avem. Nor­m­e­le efective la UMF sînt mari şi nu­mă­rul studenţilor este şi el foarte mare. Trebuie să conştientizăm fap­tul că, faţă de anii în care am termi­nat noi facultatea, acum 30 de ani, cifra de şcolarizare a crescut foarte mult. Sînt acum serii de studiu în limba engleză, în limba franceză – sînt foarte mulţi studenţi. Atunci, cadrele didactice, abordînd cu se­rio­zitate actul didactic, au neglijat o comunicare sau o colaborare cu studenţii. Vorbesc la modul general. Nu putem spune, totuşi, că este foar­te des întîlnită această lipsă a re­la­ţiei profesor-student; sînt cazuri izo­late.

Tot în planul dumneavoastră managerial aţi identificat imaginea şi comunicarea ca fiind doi factori care, în momentul de faţă, reţin atenţia opiniei publice într-un context negativ şi ştirbesc prestigiul universităţii. Care sînt primele demersuri prin care veţi încerca să remediaţi această problemă?

Comunicarea la nivelul uni­ver­si­tăţii, în primul rînd, pe baza platformei despre care deja am vorbit. Ar urma apoi întîlnirile cu departamentele – lunare, semestriale, tri­mestriale – vom vedea cum; vom comunica sigur între noi, iar co­mu­nicarea cu mediul extern voi dori să o fac prin acea instituţie, dacă o putem numi aşa, a purtătorului de cuvînt, pe care voi încerca să o dez­volt. Aceasta nu va fi reprezentată doar de un singur om, ci de o e­chi­pă de profesionişti, sociologi, ju­rişti. Nu vom face o armată de oameni, desigur. Voi da o formă acestui bi­rou de presă, care va fi foarte bine informat de orice activitate din uni­versitate, pentru că este şi puţin in­comod ca în timpul unei zile în ca­re au loc nişte evenimente, să fii contactat de fiecare ziar în parte. Se pierde foarte mult timp. Con­si­der că această activitate externă trebu­ie făcută într-un mod civilizat şi unitar – trebuie transmis acelaşi lucru tuturor. Cît despre imagine, aceasta va fi salvată prin prisma co­mu­ni­cării.

Există un model ideal al universităţii, dar acesta nu poate fi format într-un mandat de rector

Dumneavoastră v-aţi specializat în Marea Britanie. Deşi au trecut mai bine de 20 de ani de atunci, puteţi, totuşi, identifica diferenţele dintre o universitate din Anglia şi una din România?

Există diferenţe, da. Au existat şi atunci şi da, încă există şi acum.

Diferenţe majore?

Nu aş putea spune că sînt ma­jo­re. Calitatea absolvenţilor uni­ver­sităţii ieşene, mă refer la absolven­ţii care chiar şi-au dorit să facă una dintre facultăţi şi chiar şi-au dorit să urmeze meseria aceasta de me­dic, este foarte bună; ei au fost foar­te bine pregătiţi şi în trecut, şi sînt şi acum. Cînd am fost eu în An­glia, din punct de vedere medical, am făcut faţă foarte bine oricărei pro­ble­me medicale. Ceea ce era diferit, pot spune, era comunicarea – co­mu­nicarea în universitate, comuni­carea cu pacientul, comunicarea în­tre angajaţi. Ce vreau să clarific este că din punct de vedere al pregă­ti­rii noastre, noi pregătim absolvenţi ca­re pot să facă faţă foarte bine ori­cărei probleme. Există, bineînţeles, diferenţe. Există universităţi bune, renumite, cu vechime, cu care, în anumite probleme, la ora actuală, nu ne putem compara. Sînt lucruri diferite, a căror existenţă trebuie să o conştientizăm. Diferenţele aces­tea vin şi din ordinul de mărime, pentru că există universităţi din ora­şe mari, cu tradiţie; dar, din nou afirm, ca şi calitate a învăţămîn­tu­lui, absolvenţii ieşeni ai UMF sînt foarte bine pregătiţi.

„Putem rivaliza sau concura cu orice universitate
de prestigiu din Europa şi din domeniul medical”.

Există un model ideal al unei universităţi, cunoscut de dumneavoastră în afară sau chiar pe teritoriul ţării, pe care doriţi să-l urmaţi?

Există, bineînţeles, un model i­deal, dar acesta nu poate fi format într-un mandat de rector. Nu pu­tem spune că universitatea noastră nu are un fundament solid, la ora actuală. Are un departament de cercetare, are cadre didactice care fac cercetare, care desfăşoară acte didactice în care se implică total, cu o calitate deosebită. Nu putem nici să negăm lucrul ăsta – putem să încercăm să-l perfecţionăm şi să facem în aşa fel încît să fim cît mai competitivi cu celelalte univers­i­tăţi din ţară sau din Europa. Anual, se fac anumite ierarhii, anumite topuri – noi avem evaluări interne, eva­luă­rile ARACIS (n.r. Agenția Română de Asigurare a Calității în Învă­ță­mîntul Superior), care au loc la ni­velul Ministerului Educaţiei în toa­te universităţile din ţară, mai exis­tă evaluarea EUA (n.r. European University Association), care este o evaluare europeană care se va des­făşura în luna mai – încît pu­tem spune că putem rivaliza sau con­cura cu orice universitate de pres­tigiu din Europa şi din domeniul medical.

Cum va gestiona noua conducere rezervele financiare, despre care scrieţi în planul managerial, de care dispune la momentul actual universitatea?

Aşa cum acestea au fost gestionate şi pînă acum. Nu au fost probleme legate de fonduri. Sînt proiecte care se află în derulare, dar nu aş putea să vă dau detalii foarte clare, pentru că nu ştiu care sînt valorile, concret, ale proiec­te­lor. Vom susţine proiectele care sînt în derulare şi, în acelaşi timp, vom ac­cesa şi alte proiecte noi, pentru că, la urma urmei, dacă vrei să exişti, trebuie să faci cercetare, trebuie să accesezi proiecte şi trebuie să mul­ţumeşti şi mediul academic, să faci universitatea să se dezvolte.

Din cele 31 de proiecte propuse şi aprobate pentru finanţare din strategia UMF2020, sînt proiecte care trebuie să fie finalizate într-un viitor mai apropiat? Care ar fi acestea?

Da, sînt proiecte care au întîie­tate. Există proiectul CEMEX (n.r. Centru Avansat de Cercetare-Dez­voltare în Medicina Experimen­ta­lă), care este în derulare, mai exis­tă un proiect în care se va dezvolta un centru de simulare, care este foarte util – la ora actuală pregă­ti­rea studenţilor facultăţilor de me­di­cină se face foarte mult, în lume, pe baza unor activităţi de simulare a unui act medial. Mai există un proiect de dezvoltare bazat pe re­cu­perarea medicală, care este legat şi de Facultatea de Bionginerie şi, bi­neînţeles, avem în vedere şi acel campus universitar, pe care o să încercăm să-l dezvoltăm.

Într-un interviu, aţi spus că „îmi place să ascult muzică – în sala de operaţie ascult muzică, operez pe muzică”. Ce v-ar plăcea să ascultaţi în biroul dumneavoastră, în mandatul care stă să înceapă?

În biroul meu de la universitate cred că n-am să ascult muzică. Muzica o ascult aici, la institut, în sala de operaţii. Ascult Buddha Bar, muzică orchestrală şi chiar Pink Floyd, care este plăcerea mea. La universitate, totuşi, n-am să ascult, pentru că acolo, în biroul rectorului, este o activitate destul de intensă, cu tot felul de acte şi discuţii. Muzica am să o păstrez pentru mine – în biroul de aici şi în sala de operaţii.