Ioana a colorat pisica în verde

Copilăria Ioanei Corban a fost ca o călătorie continuă între casă și spec­tacole, deoarece spune că prac­tic a crescut pe scena Teatrului Na­țional „Vasile Alecsandri” din Iași. Zîm­betul larg pe care îl schițează involuntar, îi trădează bucuria și emoția pe care o pune în fiecare cu­vin­țel cînd vorbește despre ceea ce face. Trăind aproape zi de zi și vă­zînd viața și munca marilor actori ca Emil Coșeru sau Gelu Zaharia din spatele cortinei, aceștia au devenit ca niște ghizi spirituali pentru I­oa­na Corban hrănindu-i visul ca într-o zi să ajungă și ea pe scenă să joa­ce diferite roluri și să îmbrace cît mai mul­te costume colorate. „Cînd i-am zis tatălui meu, la sfîrșitul liceului, ceea ce vreau să fac în viitor el mi-a spus un «nu» categoric și că nu vrea să îl urmez, așa că am pus actoria pe al treilea loc”, își amintește tînăra actriță.

S-a reprofilat și a încercat la me­dicină. După un an în care a fă­cut practică la Urgențe și după ce a văzut atîtea cazuri grave, gîndul de a fi pe scenă, departe de spital i s-a con­turat și mai puternic în minte.
Nu putea să își scoată din cap i­de­ea că avea atîtea de transmis prin rolurile pe care ar putea să le joace. „Am trecut cu brio de acea pe­ri­oa­dă, dar i-am spus tatălui că eu trebuie să dau la actorie. Pentru că nu banii sînt importanți, ci pasiunea. Cînd a văzut că sînt atît de hotărîtă mi-a promis că mă va pre­găti chiar el pentru facultate”. Pasiunea pentru teatru are un loc spe­cial în inima ei, dar cînd are timp, printre hobby-uri se numără și cinematografia. A ră­mas fermecată pe loc de lumea filmului atunci cînd a fost pe platourile de filmare ale producțiilor „A­ferim” și „Un etaj mai jos”.

Relația tată-fiică pe scenă

Îmi mărturisește că fiind fiica ac­torului Teodor Corban, la înce­put oamenii au privit acest lucru cu scepticism deoarece aveau pre­ten­ții mai mari de la ea. Mereu s-a lup­tat să fie văzută ca un student normal care a dat la Facultatea de Tea­tru urmîndu-și un vis și a muncit în­totdeauna să obțină totul prin forțe proprii. Eforturile pe care le-a depus au dat roade în acest an cînd pie­sa „Pisica verde”, în care in­ter­pre­tează cel mai recent rol, a fost se­lectată la Gala premiilor UNITER pen­tru „Cea mai bună regie”. „Re­pe­tam într-o zi la Teatrul Luceafărul, iar regizorul Bobi Pricop ne-a zis că vrea să pună căști și să fie un concept silent disco și noi am fost cu­ri­oși să încercăm. Ideea mi s-a pă­rut super faină, dar nu ne-am gîndit că o să aibă un așa succes de mare”, îmi spune Ioana gesticulînd fiecare cuvînt.

Este o perfecționistă și re­cu­noaș­te că acesta este unul dintre de­fectele sale. Atunci cînd își con­stru­ieș­te cîte un personaj caută mereu să îl îmbunătățească și prin orice gest să transmită exact tipul de emoție pe care și-l dorește. Transpune mereu cîte o parte din „suflețelul” ei fie­că­rui personaj pe care îl in­ter­pre­tea­ză. Cel mai dificil lucru pentru ea este a­tunci cînd se află pe scenă cu tatăl său, modelul ei, dar totodată și cel mai mare critic, iar emoțiile cele mai mari le-a avut cînd a jucat în piesa „Acasă, în miezul verii” în regia lui Cla­udiu Goga. „Eu eram cea mai tî­nără și lucram cu toți profesorii mei pe care i-am avut în facultate plus tatăl meu care era în unele mo­mente lîngă mine pe scenă”, își amintește Ioana.

Îmi mărturisește că atunci cînd joacă, relația tată-fiică dispare o­da­tă ce pășesc amîndoi în sala de spec­tacole. „Mă lasă să îmi fac treaba, dar am aflat că atunci cînd interpretez, mă urmărește grijuliu din pe­numbră să vadă cum mă descurc”.