Drama tramvaielor desfigurate
De pe scena Iașului 15 mai 2016 Niciun comentariu la Drama tramvaielor desfigurate 12Destinderea, dorința de a te delecta sau fuga de rutina zilnică, sînt unele din motivele care ne duc cel mai adesea în sălile de teatru. Dar uneori, ceea ce vezi acolo ți se așterne apăsător pe suflet, cîteva întrebări îți roiesc în cap și-ncerci să cauți variante de răspuns. Un astfel de spectacol a avut loc miercuri, 11 mai, la ora 19.00, în Sala Mare de Spectacole a Ateneului Tătărași din Iași. Regizorul Radu Ghilaș a adus publicului ieșean premiera „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev, un nonconformist, reprezentant al noii dramaturgii rusești, caracterizată de realitatea crudă, directă, și neiertătoare.
Odată cu întunericul, sunetul de balalaikă și șuieratul unui vifor se așterne peste Sala Mare, o imagine sugestivă care te trimite, din primele clipe ale piesei, în mijlocul Rusiei reci și îndepărtate. „Depou Nord” scrie pe o pancardă ruginită și luminată de un bec ce pîlpîie. În înaltul tavanului răsună o voce de bebeluș, care murmură, apoi rîde în hohote zglobii urmat de cîteva frîne de tramvai. Scena se luminează ușor la apariția unei copilițe care se plimbă ușor ca un fulg. Monologul ei introduce locul acțiunii: depozitul de tramvaie, totodată, oferă o descriere amplă a unui întreg univers cuprins de „rutină”. Ruina este cuvîntul prin care fata rezumă tot mersul zilnic al tramvaielor ce vin și plecă de aici, dar și starea vehiculelor ieșite din uz, ce zac în „cimitirul de tramvaie”. Un bărbat cu fața palidă, îmbrăcat în haine negre și cu ochelari, o privește contemplativ în timp ce aceasta povestește despre cum fiarele ruginesc asemenea organelor umane, iar „amatorii de fier vechi” bîntuie în timpul turelor de noapte și dezmembrează tot ce se poate vinde, ba chiar mai mult.
Universul ceștilor
„Murdăria din vagon […] este chiar sfîntă, întrucît dacă n-ar fi ea, n-ar exista nici vagonul nici cimitirul, nici tot universuuul”, spune copila, cu rochie și căciulă albă pe cap, iar cuvintele ei sînt furate de un ecou puternic. La auzul unui zgomot, fetița dispare din scenă prin ușa unui dulap, iar ochelarii de pe fața lividă se pierd în umbra din geamul tramvaiului improvizat. Decorul cenușiu, cu elemente sărăcăcioase și lumina slabă se pliază foarte bine cu îmbrăcămintea celui mai zgomotos personaj: Gleb. Acesta poartă o salopetă galbenă murdară și un fes lăsat peste ochi, iar mai tîrziu aflăm că este unul din paznicii de noapte și totodată unul care vinde piesele ca să-și ia băutură.
El este „atotcunoscătorul” lucrurilor în acest Depou, atunci cînd Dima, un student ce-și caută de lucru în timpul liber, apare în aria sa. Știe tot despre „Vova-ochelaristul”, fostul său coleg care a murit strivit de o măturătoare stradală. Ba mai mult, a descoperit cum s-o ademenească pe Olga, soția răposatului. Neîmpăcată cu mortea preaiubitului soț, femeia și-a pierdut mințile și-l confundă cu orice bărbat ce poartă ochelarii lui Vova, scriitorul nerecunoscut ale cărui versuri răsună de cîteva ori în prima parte a spectacolului: „Toamna s-a strecurat pe străzile pustii ca o ucigașă…/, iar uneori vîntul șoptea o rugăciune rece peste vara care murea”.
Această poezie sumbră, reunește simbolurile dramei, mai ales că femeia a rămas singură, întrucît fiica ei a murit și ea, lovită de un tramvai. Regizorul Radu Ghilaș, deși respectă fidel structura piesei originale rusești, chiar și prin titlul „Dureri Fantomă”, vine cu propria completare, prin fantomele fiicei și bărbatului decedați. Punerea lor în scenă intensifică durerea femeii care, deși cuprinsă de cruzime, nedreptate și mizerie, mai speră la ceva.
Tocmai această disperare este motivul pentru care vine de fiecare dată la „soțul Vova” să-i aducă de mîncare și să-și facă datoria de femeie. Dacă Gleb s-a folosit de ea pînă acum, ca un escroc ordinar, după cum ne demonstrează prin vocea neplăcută și aviditatea pentru băutură, Dima este antipodul său. Studentul la arhitectură, băiat îngrijit și cu maniere alese, deși se declară sedus de ideea unei scurte aventuri cu o femeie, planează între două extreme. Încearcă să intre în rolul mortului Vova, dar la fiecare tresărire de suflet a Olgăi, o roșcată frumoasă și elegantă, devine neputincios și refuză cu înverșunare să fie complicele acestui joc murdar. Bătalia sîngeroasă din finalul piesei, între înnebunitul Gleb și tînărul Dima, relevă tocmai ce menționează regizorul într-un comentariu asupra piesei, că „…se poate ca și în mizeria cea mai mare să rămâi om”. Urmărind piesa, îți dai seama cum, uneori, acest lucru te costă chiar propria viață. Gleb l-a înjunghiat pe Dima, Olga pleacă după salvare, dar imediat este omorîtă de un tramvai- acest lanț este perfect îndreptățit în acest univers în care „mizeria este sfîntă”.
Între Gleb, lungit pe podea, și vedeniile cu cei trei membri ai familiei ochelaristului, care se înalță pe decorul albastru, se formează două tablouri antitezice. „Casă de nebuni!”, strigă desfiguratorul tramvaielor, iar arhitectul îi șoptește suspinînd: „Lasă-i să zboare!”
Adaugă un comentariu