Drama tramvaielor desfigurate

Destinderea, dorința de a te delecta sau fuga de rutina zilnică, sînt unele din motivele care ne duc cel mai adesea în sălile de teatru. Dar uneori, ceea ce vezi acolo ți se așterne apăsător pe suflet, cîteva întrebări îți roiesc în cap și-ncerci să cauți variante de răspuns. Un astfel de spectacol a avut loc miercuri, 11 mai, la ora 19.00, în Sala Mare de Spectacole a Ateneului Tătărași din Iași. Regizorul Radu Ghilaș a adus publicului ieșean premiera „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev, un nonconformist, reprezentant al noii dramaturgii rusești, caracterizată de realitatea crudă, directă, și neiertătoare.

Odată cu întunericul, sunetul de balalaikă și șuieratul unui vifor se așterne peste Sala Mare, o imagi­ne sugestivă care te trimite, din pri­mele clipe ale piesei, în mijlocul Rusiei reci și îndepărtate. „Depou Nord” scrie pe o pancardă rugi­ni­tă și luminată de un bec ce pîlpîie. În înaltul tavanului răsună o voce de be­beluș, care murmură, apoi rîde în hohote zglobii urmat de cîteva frî­ne de tramvai. Scena se luminează u­șor la apariția unei copilițe care se plim­­bă ușor ca un fulg. Monologul ei in­troduce locul acțiunii: depozitul de tramvaie, totodată, oferă o des­cri­ere amplă a unui întreg univers cuprins de „rutină”. Ruina este cu­vîntul prin care fata rezumă tot mer­sul zilnic al tramvaielor ce vin și plecă de aici, dar și starea ve­hi­cu­lelor ieșite din uz, ce zac în „ci­mi­tirul de tramvaie”. Un bărbat cu fa­ța palidă, îmbrăcat în haine ne­gre și cu ochelari, o privește contempla­tiv în timp ce aceasta povestește despre cum fiarele ruginesc a­se­me­nea organelor umane, iar „amato­rii de fier vechi” bîntuie în timpul turelor de noapte și dez­mem­brea­ză tot ce se poate vinde, ba chiar mai mult.

Universul ceștilor

„Murdăria din vagon […] este chiar sfîntă, întrucît dacă n-ar fi ea, n-ar exista nici vagonul nici cimiti­rul, nici tot universuuul”, spune co­pila, cu rochie și căciulă albă pe cap, iar cuvintele ei sînt furate de un ecou puternic. La auzul unui zgo­mot, fetița dispare din scenă prin ușa unui dulap, iar ochelarii de pe fața lividă se pierd în umbra din geamul tramvaiului improvizat. De­corul cenușiu, cu elemente să­ră­căcioase și lumina slabă se pli­a­ză foarte bine cu îmbrăcămintea ce­lui mai zgomotos personaj: Gleb. A­ces­ta poartă o salopetă galbenă mur­dară și un fes lăsat peste ochi, iar mai tîrziu aflăm că este unul din paznicii de noapte și totodată unul ca­re vinde piesele ca să-și ia bă­u­tu­ră.

El este „atotcunoscătorul” lu­cru­rilor în acest Depou, atunci cînd Dima, un student ce-și caută de lucru în timpul liber, apare în a­ria sa. Știe tot despre „Vova-o­che­laristul”, fostul său coleg care a murit strivit de o măturătoare stra­dală. Ba mai mult, a descoperit cum s-o ademenească pe Olga, soția ră­po­satului. Neîmpăcată cu mortea preaiubitului soț, femeia și-a pierdut mințile și-l confundă cu orice bărbat ce poartă ochelarii lui Vo­va, scriitorul nerecunoscut ale cărui versuri răsună de cîteva ori în pri­ma parte a spectacolului: „Toamna s-a stre­curat pe străzile pustii ca o u­ci­ga­șă…/, iar uneori vîntul șoptea o ru­găciune rece peste vara care mu­rea”.

Această poezie sumbră, re­u­neș­te simbolurile dramei, mai ales că femeia a rămas singură, întrucît fiica ei a murit și ea, lovită de un tramvai. Regizorul Radu Ghilaș, de­și respectă fidel structura piesei originale rusești, chiar și prin titlul „Dureri Fantomă”, vine cu propria completare, prin fantomele fiicei și bărbatului decedați. Punerea lor în scenă intensifică durerea femeii ca­re, deși cuprinsă de cruzime, ne­drep­tate și mizerie, mai speră la ceva.

Tocmai această disperare este mo­tivul pentru care vine de fi­e­ca­re dată la „soțul Vova” să-i aducă de mîncare și să-și facă datoria de fe­meie. Dacă Gleb s-a folosit de ea pî­nă acum, ca un escroc ordinar, după cum ne demonstrează prin vocea neplăcută și aviditatea pentru băutură, Dima este antipodul său. Studentul la arhitectură, băiat îngrijit și cu maniere alese, deși se declară sedus de ideea unei scurte aventuri cu o femeie, planează în­tre două extreme. Încearcă să intre în rolul mortului Vova, dar la fiecare tresărire de suflet a Olgăi, o roș­ca­tă frumoasă și elegantă, devine ne­pu­tincios și refuză cu înverșunare să fie complicele acestui joc murdar. Bătalia sîngeroasă din finalul piesei, între înnebunitul Gleb și tî­nă­rul Dima, relevă tocmai ce men­țio­nează regizorul într-un comentariu asupra piesei, că „…se poate ca și în mizeria cea mai mare să rămâi om”. Urmărind piesa, îți dai sea­ma cum, uneori, acest lucru te costă chiar propria viață. Gleb l-a în­jun­ghiat pe Dima, Olga pleacă după salvare, dar imediat este omorîtă de un tramvai- acest lanț este perfect îndreptățit în acest univers în care „mizeria este sfîntă”.

Între Gleb, lungit pe podea, și vedeniile cu cei trei membri ai fa­mi­liei ochelaristului, care se înalță pe decorul albastru, se formează do­uă tablouri antitezice. „Casă de ne­buni!”, strigă desfiguratorul tramva­ielor, iar arhitectul îi șoptește sus­pi­­nînd: „Lasă-i să zboare!”