Tradiție de familie

„E o adevărată bucurie și emo­ție cînd intri la clasă”, mărturisește lect. univ. dr. Ioan Bogdan Robu, din spatele biroului său de la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor. Și-a început cariera de cadru didactic în anul 2011, fiind specializat pe contabilitate. Băcăuan de origine, a ales să stu­dieze la Iași, cu toate că intrase și la București și în orașul natal, la fa­cul­tăți cu aceeași specializare. Nu a avut un motiv anume pentru ale­gerea făcută, așă că îi place să crea­dă că viața i-a oferit o șansă fru­moa­să. Însă faptul că a devenit ca­dru didactic nu a fost o întîmplare. Această meserie a fost tran­s­misă în familia sa din generație în gene­ra­ție. Unchi, mătuși, verișori, bunici, toți profesează în domeniu, înce­pînd cu ciclul de învățămînt pre­șco­lar și terminînd cu cel univer­sitar. Chiar și mama sa a fost edu­catoare. „La noi în casă, cartea a fost și va ră­mîne un lucru sfînt”, spu­ne acesta zîmbind. A crescut sub ma­gia căr­ții, sub dorința de a-i în­vă­ța și pe alții, iar asta încearcă să le trans­mită și el mai departe stu­den­ți­lor.

Recunoaște că nu este ușor să lucreze cu oameni, mai ales cu ti­neri, dar bucuria și emoția pe care o simte atunci cînd intră în clasă este unică. Nu poate să vorbească des­pre compromisuri, ci doar despre priorități bine stabilite și despre am­biția de care ai nevoie pentru a ajunge acolo unde îți dorești. Nu crede în clișeul că generațiile care vin sînt din ce în ce mai slab pregătite. Spune că studenții sînt foarte buni și se vede asta în ochii lor. „Lucrez cu tineri frumoși”, subliniază aces­ta pe un ton hotărît. Se ocupă în special de cei din anul I, pe care trebuie să îi învețe primele noțiuni de contabilitate, iar pentru asta are nevoie de multă răbdare.

Se simte împlinit că a reușit să du­că această profesie mai departe și se prezintă cu drag în fața clasei. Cu toate acestea, aprecierea părin­ți­lor săi este incomparabilă. „Joi di­mi­neață (n.red. Ziua Inter­națio­nală a Profesorului) m-a sunat mama și mi-a urat la mulți ani”, spune aces­ta vizibil emoționat. Privindu-l, nu pot să nu observ că nimic nu se compară cu această mulțumire.