Scurt zbor deasupra cortinei

„De ce umbli totdeauna în ne­gru? – Port doliul vieții mele. Sînt ne­fericită”, așa începe Mașa (Gabrie­la Teodorescu) spectacolul „Pescăru­șul”, adaptat și regizat după piesa lui A. P. Cehov, de către Aurel Lu­ca. Sala „Studio” a Teatrului Ludic, de la etajul al II-lea al Casei de Cul­tură a Studenților se transformă fă­ră vreo pregătire într-un joc al fantasmelor. În fața celorlalte persona­je înlemnite pe scenă, Mașa lansează un joc al mișcării și fiecare res­pi­ra­ție pare să-i fie una cu ritmul me­lo­diei care, ruptă dintr-o Rusie ve­che, invadează sala și aruncă fiecare sta­re pe-un portativ al unei muzici vag psihedelice.

Doliul vieții Mașei se multi­pli­că și devine purtat de fiecare actor, într-o manieră diferită. Toți trăiesc ne­fericirea, o ascund și-o lasă să ia­să la iveală cînd te aștepți mai pu­țin. Astfel, ajungi să-i cunoști pe Kons­tantin Treplev (Alex Teode­raș­cu), un tînăr creator de piese ex­pe­ri­mentale și pe autoritara Irina Aarkadina (Adina Bădăluță), în­tru­chipînd două ipostaze ale artei din diferite generații.

Relația mamă – fiu creează, în­să, tocmai cadrul care face ca celelalte do­uă personaje ale lui Cehov să in­tre în scenă și să se întîlnească. În­tru­chipînd inocența și curajul nebun de-a crede într-un vis prea greu de împlinit, Nina Zarecinaia (Valen­ti­na Ghencea) ajunge să-l în­tîl­neas­că pe scriitorul Trigorin (An­drei Ono­frei), în persoana că­ru­ia vede tocmai gloria dusă la apo­geu, împlinirea idealurilor de ar­tist și perfecțiunea omului de ge­niu care-și dorește, ea însăși, să devină.

Conflictul prinde proporții în mo­mentul în care Cehov încîlcește firele unor vieți deja legate între ele. Faptul că Treplev o iubește pe Ni­na, în timp ce aceasta e îndrăgostită chiar de soțul mamei sale, taie ari­pi­le Pescărușului care prinde contur în imaginația ta, chiar înainte să zboa­re. „Eu sînt un pescăruș” – cu­vin­tele obsesiv repetate de către Nina Zarecinaia, nu fac decît să mă­reas­că amploarea neîmplinirii visului. Materializate printr-o pasăre îm­puș­­cată și, mai apoi, împăiată, du­re­rea și lipsa poftei de-a mai trăi în­tr-o lume în care visele n-au loc sînt pre­zente constant în piesă și se fac ob­servate oricînd iubirea îndrăz­neș­te să se facă simțită.

Felul în care actorii Teatrului Lu­dic au reușit să pună în scenă pie­sa lui A. P. Cehov nu pot decît să te fa­că să-ți oprești respirația sau să plîngi, alături de ei.

Sinceritatea de­bor­dantă și ele­ganța Mașei, cărora li se adaugă acce­sele de nebunie pu­ră, simulată perfect de scriitorul Trigorin aflat în delir la simpla sa idee de-a se compara cu Tolstoi – toate detaliile jocului actoricesc ara­tă cum tinerii lu­dici au început să-și maturizeze jo­cul și să se lase să crească, pe sce­nă, în fața ta, simplu spectator care nu știi niciodată atunci cînd ieși pe ușă dacă meriți să fii martorul u­nor ade­vărate minuni studen­țeș­ti sau pur și simplu, astăzi ești norocos.