Nerăbdare desăvîrșită
Pastila de după 19 octombrie 2016 Niciun comentariu la Nerăbdare desăvîrșită 12De mică mi-a lipsit răbarea. Pentru că m-am născut vara, tind să cred c-am scîncit prima dată pe furtună, ținînd hangul vreunui fulger, care concurează s-apară înainte de tunetul cel mare, cel care face geamurile să dîrdîie fricoase. Mamei i-a fost frică de momentul în care a trebuit să merg în clasa I, căci era sigură că n-o să am astîmpăr în bancă așa că a dat ea o fugă înainte s-o prevină pe doamna învățătoare că „aurul” familiei avea să vină. În viteză.
După cum spunea ea, singurele momente în care mă pierdeam într-o tăcere îngrijorătoare, imediat după ce afișam niște ochi cît merele, erau cele în care mă aflam la muzeu. În orașul meu nu existau prea multe puncte de atracție culturală, cu excepția Muzeului de Științe ale Naturii. Din cînd în cînd, doamna învățătoare ne ordona în șir indian și ne încuraja să mărșăluim spre intrare, strîngînd în palme cei 50 de bani pentru intrare. În ziua aceea eram fericită să-mi sacrific covrigii, în speranța că poate-poate o să ajung să văd de aproape vreun animal mai exotic.
La răbdare n-am schimbat prea mult de atunci, poate doar viteza, căci am alergat și în urma timpului și l-am ajuns repejor, ba chiar am pășit cu o treaptă înaintea lui cînd am depășit bariera celor două decenii de copilărie. Acum mi-am făcut din muzeu, sală de teatru, iar sala am mutat-o peste tot în jurul meu și, la fel ca înainte, încă păstrez banii de intrare pentru că niciodată nu știu ce-mi aduce ultima piesă.
Adaugă un comentariu