Nerăbdare desăvîrșită

De mică mi-a lipsit răbarea. Pen­tru că m-am născut vara, tind să cred c-am scîncit prima dată pe furtună, ținînd hangul vreunui fulger, care con­curează s-apară înainte de tunetul cel mare, cel care face geamurile să dîr­dîie fricoase. Mamei i-a fost frică de momentul în care a trebuit să merg în clasa I, căci era sigură că n-o să am as­tîmpăr în bancă așa că a dat ea o fu­gă înainte s-o prevină pe doamna în­vățătoare că „aurul” familiei avea să vină. În viteză.

După cum spunea ea, singurele mo­mente în care mă pierdeam într-o tă­cere îngrijorătoare, imediat după ce afișam niște ochi cît merele, erau ce­le în care mă aflam la muzeu. În o­ra­șul meu nu existau prea multe punc­te de atracție culturală, cu ex­cep­ția Muzeului de Științe ale Naturii. Din cînd în cînd, doamna învățătoare ne ordona în șir indian și ne încuraja să mărșăluim spre intrare, strîngînd în palme cei 50 de bani pentru intrare. În ziua aceea eram fericită să-mi sa­cri­fic covrigii, în speranța că poate-poate o să ajung să văd de aproape vreun animal mai exotic.

La răbdare n-am schimbat prea mult de atunci, poate doar viteza, căci am alergat și în urma timpului și l-am ajuns repejor, ba chiar am pășit cu o treaptă înaintea lui cînd am depășit bariera celor două decenii de co­pi­lă­rie. Acum mi-am făcut din muzeu, sală de teatru, iar sala am mutat-o pes­te tot în jurul meu și, la fel ca înainte, încă păstrez banii de intrare pentru că niciodată nu știu ce-mi aduce ultima piesă.