Catedra coborîtă din turnul de fildeș

„E important să păstrezi linia sub­țire dintre statutul de prieten și cel de profesor”, subliniază Lavi­nia, zîmbind, în timp ce își pregătește ceaiul adăugînd puțină miere. Tî­nă­ra de 22 de ani zîmbește căl­du­ros îmbrățișînd cu palmele cana abu­rindă așezîndu-se confortabil pe sca­unul masiv. Lavinia Luca este stu­dentă în primul an la master la specializarea Literatură universală şi comparată, însă deja a început să predea Limba și Literatura Româ­nă la Școala Gimnazială din Gorban,­ o comună aflată la o oră dis­tan­ță de Iași. Îmi spune că visul ei încă din liceu a fost să fie profesor, și nu s-a gîndit în niciun moment să ur­meze o altă carieră. Vorbește cu entuziasm despre elevii ei, și îmi spu­ne, amuzată, că cel mai mare dezavantaj, vîrsta, a devenit unul din cei mai mari aliați ai săi pentru că a re­ușit să se apropie mult mai ușor de copii.

Își amintește perfect prima oră de curs, o oră în care a încercat să fie cît mai serioasă, cît mai rigidă, să nu arate nici un fel de slăbi­ciu­ne, iar după finalul orei a rămas cî­te­va secunde în spatele ușii ascul­tînd un val de voci juvenile stri­gînd în cor: „Ce rea e noua profesoară!”. Cu timpul însă a învățat că pie­des­talul pe care se urcă mai toți profesorii la începutul orei nu repre­zintă o soluție. Și, în timp, catedra ia forma unui turn de fildeș la care nu mai poate ajunge nimeni. Așa că și-a apropiat elevii folosindu-se de diverse activități, i-a îndemnat să scrie poezii, să deseneze și chiar să încropească mici povestiri, toate astea îmbrăcate într-o revistă a șco­lii, în care a pus bani din propriul buzunar.
„Învățămîntul gimnazial e­ imprevizibil, pentru că, într-un singur an a întîlnit elevi, de la cei foarte buni pînă la cei care abia pot mîz­gîli două cuvinte pe-un caiet”, du­pă cum îmi povestește Lavinia. În­să înhămîndu-se cu multă răb­dare a încercat să lucreze separat, să îi a­ducă la un anumit nivel, dar a observat că unii părinți nu înțeleg că scopul profesorului este același cu al lor, să-i educe pe copii cît mai bine. Propriul discurs pare să o fi întristat,­ așa că se refugiază pentru cîte­va secunde în aburii fierbinți ce eva­dau din cana de ceai, ochii săi calzi trădînd, parcă oboseala.

Tocmai de aceea, o mare pro­ble­mă pentru Lavinia este somnul, sau mai degrabă lipsa lui. Pentru ca să ajungă la școală la timp trebuie să se trezească la 5.00, însă cu grijă pen­tru a nu-și trezi colegele de cameră, avînd în vedere că stă la cămin. Fa­ce mai bine de o oră pînă la școală, fiind nevoită să folosească mai mul­te mijloace de transport și deja se gîn­dește cu teamă la iarna ce stă să vi­nă sperînd să nu înghețe în tramvai sau nămeții să o împiedice să ajun­gă la timp la autobuz. Treptat, fața ri­gidă parcă începe să se mai relaxeze. Frigul i-a ieșit din oase, iar amin­ti­rea orelor îi aduce căldură în priviri. Îmi spune că nu ar renunța la me­seria de profesor oricît de greu i-ar fi fost pînă acum și este decisă să facă asta pînă cînd își va pierde entuziasmul pe care îl simte înaintea fiecărei ore.