Pilotaj în atelierul mecanic

„Vara asta am terminat mașina e­xact cu o zi înainte să plecăm”, îmi zi­ce Florin, unul dintre cei patru piloți ai echipei. E-n anul al IV-lea, la Facultatea de Mecanică și a auzit de mîna asta de oameni care parcă sfidează e­chi­pele de racing cunoscute ale lu­mii abia în anul al II-lea. I-a plăcut mult, așa că s-a înscris și el. „N-am avut timp să facem niciun test, așa că ne-am tre­zit la competiție, în Ungaria, că trebuie s-o testăm acolo”, zice Florin entuziasmat parcă, c-un rest de adrenalină fu­rat de pe circuitul de Formula 1 al un­gurilor și-adus acasă.

Cînd treci din holul Facultății de Me­canică spre ușa care te scoate afa­ră, în corpul cu atelierul unde se-ntîm­plă totul, n-ai cum să nu bagi în seamă bucățile de metale care stau rezema­te de pereți. Oamenii îi cunosc pe cei din echipa „T.U. Iași Racing” și toți par să fie de-ai casei; își zîmbesc, se salu­tă, se-ntreabă cum le merge treaba azi și încotro se mai duc. Atelierul nu-l găsești prea greu – cotești pe lîn­gă perete la stînga și dai de-o altă ușă a unei clădiri. Dacă te iei după zgomot, mai faci cîțiva pași și-acolo ești.

Florin Cozma nu-i foarte înalt, e bru­net, op­timist și tot mi se pare că re­ușește să confunde liniștea cu huru­i­tul aparaturii vechi din atelierul de mecanică, în care piesele mașinilor pe care le construiesc prind forme. Ate­lierul e mic, așa că nu-ți imaginezi cum ar fi po­si­bil să încapă acolo toți cei a­proape 30 de membri ai echipei în același timp. „N-avem prea mult spa­țiu și ne-am dori să mai scoatem din a­pa­ratura veche, pe care n-o folosește nimeni”, îmi zice băiatul încercînd să-mi explice cum de lucrurile pe care le fac ei chiar ajung să se-ntîmple. Nu le pot scoate însă, să-și facă loc, din ca­uza faptului că întreaga aparatură fi­gurează în inventarul facultății și tre­buie păs­trată. Dacă-ncepi să compari bugetul echipei ieșene cu cele ale echi­pelor cu care se-ntîlnesc pe la com­pe­tițiile din lumea întreagă, ți se pare că Florin povestește niște cifre fictive.

Se bu­cură, însă, că din banii pe care-i au de la spon­sori, reușesc să-și pro­iec­te­ze sin­guri piesele, să le construiască și să pună împreună, ca o echipă, fie­ca­re bucățică din mașină cap la cap. Pă­rin­ții lui nu se-așteptau ca dintr-un vo­luntariat să ajungă să conducă o ma­șină construită de el și colegii lui pe marile circuite ale lumii. Îmi spu­ne că și-acum are inima cît un purice cînd se echipează și se urcă-n mașină. Se roagă-n gînd să reziste tuturor probelor și să ajungă cu fiecare piesă intactă pînă la final, să cîștige echipa un punctaj cît mai mare. Și le iese. S-au situat printre primele locuri și juriul mereu i-a apreciat cînd și-au dat sea­ma că piesele mașinilor lor nu-s primi­te de la sponsori, ci au fost lucrate chiar de mîinile lor în atelierul facul­tății.

N-ai cum să te detașezi de sentimentul de mîndrie pe care ți-l ser­vește, la fiecare cuvînt, tînărul pilot de­ja experimentat. „Săptămîna viitoa­re începem proiectarea pentru noua ma­șină cu care vom concura la vară”. To­tul te face să crezi că-i deja într-un soi de cursă, doar că de data asta afară din mașină; cînd timpul o ia la goană și Flo­rin pare să fie pregătit să-l condu­că chiar și pe el – dar nu singur, ci cu întreaga echipă alături.