Pilotaj în atelierul mecanic
1001 de chipuri 21 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Pilotaj în atelierul mecanic 63„Vara asta am terminat mașina exact cu o zi înainte să plecăm”, îmi zice Florin, unul dintre cei patru piloți ai echipei. E-n anul al IV-lea, la Facultatea de Mecanică și a auzit de mîna asta de oameni care parcă sfidează echipele de racing cunoscute ale lumii abia în anul al II-lea. I-a plăcut mult, așa că s-a înscris și el. „N-am avut timp să facem niciun test, așa că ne-am trezit la competiție, în Ungaria, că trebuie s-o testăm acolo”, zice Florin entuziasmat parcă, c-un rest de adrenalină furat de pe circuitul de Formula 1 al ungurilor și-adus acasă.
Cînd treci din holul Facultății de Mecanică spre ușa care te scoate afară, în corpul cu atelierul unde se-ntîmplă totul, n-ai cum să nu bagi în seamă bucățile de metale care stau rezemate de pereți. Oamenii îi cunosc pe cei din echipa „T.U. Iași Racing” și toți par să fie de-ai casei; își zîmbesc, se salută, se-ntreabă cum le merge treaba azi și încotro se mai duc. Atelierul nu-l găsești prea greu – cotești pe lîngă perete la stînga și dai de-o altă ușă a unei clădiri. Dacă te iei după zgomot, mai faci cîțiva pași și-acolo ești.
Florin Cozma nu-i foarte înalt, e brunet, optimist și tot mi se pare că reușește să confunde liniștea cu huruitul aparaturii vechi din atelierul de mecanică, în care piesele mașinilor pe care le construiesc prind forme. Atelierul e mic, așa că nu-ți imaginezi cum ar fi posibil să încapă acolo toți cei aproape 30 de membri ai echipei în același timp. „N-avem prea mult spațiu și ne-am dori să mai scoatem din aparatura veche, pe care n-o folosește nimeni”, îmi zice băiatul încercînd să-mi explice cum de lucrurile pe care le fac ei chiar ajung să se-ntîmple. Nu le pot scoate însă, să-și facă loc, din cauza faptului că întreaga aparatură figurează în inventarul facultății și trebuie păstrată. Dacă-ncepi să compari bugetul echipei ieșene cu cele ale echipelor cu care se-ntîlnesc pe la competițiile din lumea întreagă, ți se pare că Florin povestește niște cifre fictive.
Se bucură, însă, că din banii pe care-i au de la sponsori, reușesc să-și proiecteze singuri piesele, să le construiască și să pună împreună, ca o echipă, fiecare bucățică din mașină cap la cap. Părinții lui nu se-așteptau ca dintr-un voluntariat să ajungă să conducă o mașină construită de el și colegii lui pe marile circuite ale lumii. Îmi spune că și-acum are inima cît un purice cînd se echipează și se urcă-n mașină. Se roagă-n gînd să reziste tuturor probelor și să ajungă cu fiecare piesă intactă pînă la final, să cîștige echipa un punctaj cît mai mare. Și le iese. S-au situat printre primele locuri și juriul mereu i-a apreciat cînd și-au dat seama că piesele mașinilor lor nu-s primite de la sponsori, ci au fost lucrate chiar de mîinile lor în atelierul facultății.
N-ai cum să te detașezi de sentimentul de mîndrie pe care ți-l servește, la fiecare cuvînt, tînărul pilot deja experimentat. „Săptămîna viitoare începem proiectarea pentru noua mașină cu care vom concura la vară”. Totul te face să crezi că-i deja într-un soi de cursă, doar că de data asta afară din mașină; cînd timpul o ia la goană și Florin pare să fie pregătit să-l conducă chiar și pe el – dar nu singur, ci cu întreaga echipă alături.
Adaugă un comentariu