Cu furca-n brîu și tancul la televizor

Ziua națiunii n-a speriat în niciun fel oamenii adăpostiți de umbra dealurilor înalte, care și-au clădit casele pe marginea unui iaz imens, în Nacu-Leahu. Nu i-a făcut să se simtă mai smeriți sau să-și dorească să lase muncile deoparte. S-au strîns unii lîngă alții, s-au ajutat, s-au grăbit și și-au ținut de urît trăind, unul celuilalt. Fie c-au înjunghiat un porc, că și-au împreunat mîinile la căldură pe teracota unei sobe sau că și-au lipit ochii de-același ecran cu desene animate – toți s-au păstrat departe de orice ceremonie care le-ar fi putut înstrăina, cîtuși de puțin, mulțumirea că-s acasă și i-ar fi putut face să creadă c-ar datora asta altcuiva, mai puțin propriilor lor puteri.

Cum mergi spre Botoșani, dinspre Iași, o uliță se întrezărește din­tr-o margine a asfaltului și, cu în­că­pă­țînare, își face loc pe dealul abrupt din partea dreaptă. Dac-o urmezi, mașina te hurducă încoace și încolo cu putere și ți se pare că jocul din­tr-o groapă în alta nu se mai ter­mi­nă. Oriunde te uiți vezi doar cîmp și singurul lucru care te face să mergi înainte e drumul – gîndul că pe-aco­lo, înaintea ta, a mai călcat cineva de curînd.

Cîmpul din fața ochilor ți se ter­mină cînd, după vreun sfert de oră de mers, în loc de uscăciunea mur­dară a pămîntului, ți se întinde îna­inte o apă înghețată – cît vezi cu o­chii. Pe marginea opusă a iazului se-aș­tern dărăpănăturile unor case care-au fost, cîndva, locuite. Li se mai văd urmele de var alb pe pereții aproa­pe năruiți și, în loc de cele ce-au fost odată geamuri, azi sînt niște găuri care te fac să vezi chirpicii din in­terior. Acum cîțiva ani, cînd oa­me­nii de pe partea cealaltă a iazului au ho­tărît să se mute mai aproape de sa­tele din comuna Deleni, de care apar­ț­in, și-au părăsit casele. Unii s-au mu­tat la copii, prin satele cu mai mulți oameni, în timp ce alții au părăsit sa­tul ce se numea atunci Nacu, ca să se mute aici, lîngă buza iazului, un­de se-ajunge mai ușor cățărîndu-te pe drumul care dă din șosea. Acum, satul se numește Nacu-Leahu și nu­mără cam 15 oameni, cu tot cu cei trei-patru la număr care și-au făcut case pe pămînturile familiei și-a­cum locuiesc în străinătate.

Moș Prodan și nevasta, tanti A­neta, stau în Nacu din 1935. Și-au făcut casă de-atunci pe marginea asta a iazului și, o bună bucată de vre­me, cînd pe pămîntul din jurul iazului se plantau toate soiurile de legu­me, așa-zisele „bunuri obștești”, tot ce se-ntîmpla cu siguranța locului era-n mîinile sale. De cînd a ieșit la pen­sie și stă acasă, îmi spune c-au în­ce­put lucrurile să se ducă de rîpă. „Ultima dată, cînd au făcut cărare să poată ajunge la iaz – că de-acolo se iriga tot, a doua zi de dimineață le-a dis­părut pompa. M-au întrebat pe mine cine-o fi furat-o. Da’ de un­de-oi ști eu?”

Casa mică a lui moș Prodan stă proțăpită între casele noi ale copiilor, care-și caută locurile prin alte părți. Dacă ieși în tindă și stai sprijinit în pragul ușii, poți să vezi ia­zul cît e de mare și biserica satului, construită acum cîțiva ani, să nu mai meargă oamenii la sărbători în sa­tele din comună. Așa, de cînd cu bi­serica nouă, preotul din Slobozia vi­ne, la sărbătorile mai mici, trecute cu cruce neagră-n calendar, și mai ți­ne cîte-o slujbă, să simtă și oa­me­nii că Dumnezeu nu i-a uitat de tot, aici, la capătul lumii.
Singura treabă pe care moș Pro­dan n-o înțelege e că, deși s-a făcut biserică-n sat, nicăieri pe lîngă ea nu s-a gîndit nimeni să găsească loc și de-un cimitir. „Mergem și că­răm un mort peste deal, pînă-n primu’ sat. Mergem toți pe jos și, iacă’tă, un­de ți-ar fi mirarea, că mai moare-o babă pe drum!”, îmi zice moșul rî­zînd, trecîndu-și tulburat mîna pes­te frunte.

Cum se pedepsesc politicienii

Tanti Adela ascultă cuminte din­tr-un colț al patului, sprijinită de sobă și, din cînd în cînd, mai în­vîr­te firul de lînă care iese leneș din fur­ca pe care și-a prins-o la brîu, sub pestelcă. Moș Prodan se uită la ea cu un fel de mîndrie și-ncepe să po­vestească cum, de curînd, a fost în audiență la primarul comunei. Se uită, se-ncruntă și, dintr-un murmur de voci, se-aude o comandă și-un cîntec de fanfară. Televizorul e proptit pe-un dulap, într-un colț al ca­me­rei, și tancurile defilează la parada de 1 Decembrie, sub Arcul de Triumf. „Ce? Te uiți la tancuri? Avem, A­netă, tancuri și pe deal la Copălău, lasă”, zice moș Prodan și-nchide televizorul, să nu-l mai întrerupă nimic din vorbit.

Cînd a fost în audiență la primar, i-a cerut să-i aducă o mașină cu ba­lastru și să i-o pună pe ulița asta mi­că, care-i leagă casa de drumul prin­cipal, că nu poate ieși din ogradă. A vrut să i-o plătească el, dar tot nu i-a adus nimeni nimic. „Ei lasă, da­că nu pot ieși din casă, n-am să mă duc să mai votez acu’; le-arăt eu lor!”

Guițatul porcului e noul cîntec de fanfară

Într-o ogradă, parcă toți ceilalți oameni din sat, adică vreo patru la număr, par să se fi adunat în jurul unui suport de lemn proptit pe niș­te buturugi. C-o mînă ținînd pom­pa le­gată la butelia de gaz, din care iese focul și arde pielea porcului, și cu cealaltă un cuțit cu-o lamă imensă, un bărbat se învîrte dintr-o parte în alta a postamentului. Răzuiește ani­malul mort cu dexteritatea unui ma­es­tru și se uită cînd la porc, cînd la ceilalți bărbați din jur cu o mîndrie ieșită din comun. „Înainte se tăia por­cul de Ignat, de ziua porcului – acum, îl tăiem de ziua omului”, spune băr­batul și toată lumea izbucnește în­tr-un rîs, parcă contagios, care taie frigul ce se tot întețește.

Bărbatul e clopotar la biserică și, azi-dimineață, cînd a sunat pre­o­tul să anunțe că peste jumătate de oră o să vină să țină o slujbă mică, de ziua națiunii, el era deja în toiul trebu­rilor. „De-ar fi sunat măcar de-aseară, să ne pregătim”. Luați prin surprin­dere, prinși fiecare cu mun­cile lor puse la punct dinainte, cînd a venit preo­tul n-a mai mers ni­meni în bise­ricu­ța mică la slujba de 1 De­cembrie, așa că preotul s-a decis ra­pid și a mers cu molifta prin puți­nele case ale oa­menilor, care l-au și primit.

În casă, ferindu-se de ultimul gu­ițat al porcului de la înjunghiere, stau Ionela și Cosmina. Ionela e la li­ceu, în clasa a X-a, în timp ce sora ei, Cosmina, o fetiță blondă căreia îi ies cele două codițe împletite strîns de sub bonețica albă, e la grădiniță. Azi sînt acasă, că au liber de ziua națio­nală, așa c-au putut să se întoarcă de la cămin și să stea cu părinții. Dat fiind că satul în care locuiesc nu are școală, în fiecare luni dimineața, un autobuz al primăriei din comună vine și strînge toți copiii din sat. Îi duce apoi la un cămin, unde stau de luni pînă vineri și, de-acolo, fiecare mer­ge unde trebuie – la liceul din oraș, cu un alt autobuz, la școala pri­ma­ră din comună sau chiar la grădiniță.

Înainte, cînd satul era pe partea cealaltă a iazului, se construise o școa­lă și venea în fiecare zi o doamnă pro­fesoară care făcea naveta. Erau peste zece copii, așa că se chinuia și s-a ți­nut de treabă și de drumul ane­vo­ios cîțiva ani buni, pînă cînd părinții s-au mutat cu tot cu cei mici, și n-a mai avut pe cine să învețe.
În anii trecuți, în satul de acum, erau mai mulți copii și autobuzul nu-i lăsa în nicio luni dimineață de izbe­liște. Erau peste zece, așa că nu-i ui­ta nimeni. Se strîngeau, stăteau în ca­pătul drumului și, cînd mașina ajun­gea în sat, îi lua pe toți și îi ducea la a doua lor casă. Acum, au mai ră­mas doar cinci și unii dintre ei sînt chiar la grădiniță. Cosmina îmi spune că-i place mult și că e frumos să stea me­reu cu copii de vîrsta ei, chiar da­că-i departe de părinți. Zîmbește tot timpul, orice-ar povesti, și își în­clină căpșorul pe după mîinile mele, să se uite la televizorul micuț, ca­re-i pornit pe desene animate. Din cînd în cînd, oftează ca un om mare și se uită întrebător la sora ei. Ionela o pri­vește drăgăstos și-mi spune că se teme ca de-acum autobuzul să-i lase aici și să-i uite. „Ar trebui să vină chiar și pentru un singur copil, dar trebuie mers, vorbit, depus cereri – treabă multă”, îmi spune Ionela în timp ce ochii i se plimbă pe podeaua ca­me­rei. „N-ai cum să pleci, e bine și-așa – aici e acasă.”