Cărţile apocrife, manuscrisele tăinute în Sînul Bisericii

Biserica n-a recunoscut ca fiind adevărate decît o parte dintre textele sfinte. În felul acesta, cele care și-au făcut apariția mai tîrziu au fost ascunse și trecute sub denumirea de „apocrife”. Deși nu sînt admise în Sfînta Scriptură, conținutul acestora nu este interzis și, prin urmare, oricine poate avea acces la ele. Au fost descoperite atît în 1945, lîngă Nag Hammadi, în Egiptul Superior de cîțiva oameni de-ai locului, cît și în primăvara lui 1947, în Țara Sfîntă, la revărsarea rîului Iordan în Marea Moartă. Cărțile apocrife scutură paginile Bibliei și vin cu adăugiri. Sînt sau nu reale?

Apocrifele sînt cărți, pretins sfi­n-te, pe care Biserica nu le re­cu­noaș­te ca fiind autentice sau scrise sub inspirație divină; drept urmare, a­ces­tea nu sînt admise în Sfînta Scrip­tu­ră. Termenul „apocrif” provine din grecescul „apokryphos” și în­seam­nă „ascuns” sau „secret”, fiind a­tri­buit unor cărți scrise în perioada cu­prinsă între secolul al III-lea î. Cr. și sfîrșitul secolului I d. Cr.

„Apocrife: aceste cărți nu sînt egale cu Sfînta Scriptură, dar sînt folositoare și bune pentru citit”

Atît Biserica Ortodoxă, cît şi Bi­serica Catolică au făcut loc, printre paginile Bibliei, cărţilor apocrife, în­tîlnite și sub denumirea de ne­ca­no­nice sau „anaghinoscomena”, cu sen­­­­sul de „bune de citit”. De cea­lal­tă par­te, cultul protestant a păstrat în cuprinsul Bibliei doar cărțile ca­no­nice, adică cele insuflate de Dum­nezeu şi care, în Vechiul Testa­ment, sînt în număr de 39. Astfel, Ve­chiul Testament al catolicilor include șap­te cărți apocrife, numite „deuterocanonice” („al doilea canon”), plus alte cîteva capitole suplimentare la cartea Esterei și cartea lui Daniel; în ceea ce privește Vechiul Testament or­todox, acesta cuprinde 14 cărţi a­pocrife.

Primele citări, referințe și a­lu­zii luate din cărțile apocrife apar ca în­scrieri creștine ce datează din secolul al II-lea, deși nu s-a făcut o referire propriu-zisă la ele, ca la Scripturi. Ma­re parte dintre citări sînt îm­pru­mutate din următoarele trei apocrife: „Înțelepciunea”, „Tobit” și „Ecle-siasticul”.

După secolul al II-lea, acestea în­cep a fi citate din ce în ce mai des, ajungînd ca în următoarele două se-cole să fie tratate drept Scripturi de tot mai mulți scriitori creștini de la Răsărit și din de la Apus. Motivul pen­tru care s-a schimbat percepția față de cărțile apocrife este ne­cu­nos­cut. S-a presupus că, dat fi­ind formatul cărților sfinte din acea pe­ri­oadă (suluri simple, așezate unele pes­te altele), ar fi fost relativ simplu să se fi infiltrat suluri ale unor ma­nu­­scrise a­po­crife.

Reforma protestantă și noile tra­duceri ale Bibliei în limba ger­ma­nă făcute de Oecolampadius și Lu­ther au condus la eliminarea apocrife­lor din canonul Vechiului Testament și distribuirea acestora într-o zonă a­parte a Bibliei, sub titlul – „apocrife: aceste cărți nu sînt egale cu Sfîn­ta Scriptură, dar sînt folositoare și bu­ne pentru citit”.

Evanghelia Coptă după Toma

Scrierea apare sub forma unei colecții de „învățături secrete” pe ca­re le-ar fi oferit Isus. Nu prezintă mi­racolele săvîrșite de Mîntuitor, e­vită episodul patimilor și face ab­strac­ție de numeroase alte pasaje bibli-ce, au­torul textului concentrîndu-se nu­mai asu­pra celor 114 de „spu­se” ce sînt considerate de unii ca fiind ba­za creș­ti­nis­mului primar. Tex­tul fa­ce par­te din se­ria ce­lor mai impor­tan­te des­coperiri arheolo­gi­ce ale se­colului al XX-lea.

Încă de la primele rîn­duri, citito­­rului i se face cunoscut că cel care va învăța interpretarea cuvinte­lor ce să­lășluiesc acolo va dobîndi via­ţa veş­nică – „cunoaşte ce ai înaintea ochilor şi ce este ascuns ţi se va a­răta ţie, căci nu-i nimic ascuns care să nu iasă la lumină”. De altfel, o mare parte dintre povețele regăsite în text îi vor părea cunoscute unui cititor o­bișnuit cu lectura evangheliilor du­pă Matei, Luca sau Marcu, aici regăsindu-se parabola se­mă­nă­to­ru­lui sau cea a se­minței de muștar. Do­cumentul a fost scris între a do­ua ju­mătate a secolului întîi şi sfîr­şitul ce­lui de-al doilea secol, într-o vre­me în care se a­duna așa-zisa „colecţie de spu­se Q”, sursa învăţăturilor fo­lo­sită de evangheliștii Matei şi Luca.

Autorul evangheliei, Did­y­mus Iuda Toma, se presu­pu­ne c-ar fi fost, potrivit unor legende creș­tine mai vechi, fratele geamăn al lui Iisus. Stilul său tră­dea­ză, însă, un punct de ve­de­re gnostic. El scrie, în evanghelie, că oamenii sînt spirite căzute din tărîmul divin și blo­cate în materie, trupul fiind vă­zut ca o închisoare. Eli­be­ra­rea din acest loc vine numai pentru omul preocupat de cunoaștere și adevăr, el va fi singurul despo­vărat de carcasa de carne. Dar pentru asta trebuie să ajungă mai întîi la Iisus, Cel care îi poate oferi cu­noașterea de care are nevoie.

Evanghelia Mîntuitorului

Descoperită de curînd, E­van­ghe­lia Mîntuitorului apare sub forma unei condici a ultimelor ore din via­ța lui Isus. În text se regăsesc ul­ti-mele cuvinte ale Lui către ucenicii Săi, rugăciunea către Dumnezeu în care îi cere ca „paharul” să fie în­de­părtat de la El, dar şi o adresare fi­na­lă către cruce. Manuscrisul ridică ba­riere serioase de înțelegere pentru traducători şi cititori, textul original fiind, în cea mai mare parte, deteriorat și ininteligibil.
Comparînd pasaje ale E­van­ghe­liei Mîntuitorului cu fragmente a­diacente din Noul Testament, ies la iveală diverse nepotriviri între un text și celălalt. Spre exemplu, mo­men­tul de rugăciune al Fiului, cînd acesta îi cere Tatălui să ia „pa­ha­rul” acela de la El. Conform datelor din text, momentul nu are loc în Gră­dina Ghetsimani, rugăciunea fiind rostită, de fapt, într-o viziune, cînd Isus este adus la tronul lui Dum­nezeu. Spre sfîrșit, Mîntuitorul i se adresează direct chiar crucii – „O, cruce, nu te teme! Eu sunt bogat, te voi umple cu bogăţiile mele! Mă voi sui pe tine, o, cruce, voi atîrna pe tine!”

Textul a fost scris în secolul al II-lea, deşi manuscrisul copt da­tea­ză din secolul al VI-lea sau al VII-lea. Documentul care a su­pra­vie­țu­it a fost găsit în Egipt, cumpărat și adăugat în Colecţia Papyrus a Mu­zeului din Berlin, în anul 1967. S-a stipulat că autorul, necunoscut, a folosit ca surse de inspirație texte creş­tine timpurii, incluzînd aici A­po­calipsa și două dintre evanghelii, după Matei și Ioan. Manuscrisul a fost ignorat pînă în anul 1991, cînd a fost observat de către cer­ce­tă­to­rul american Paul Mirecki.

Erori teologice și istorice

Sub greutatea lor istorică, căr­țile apocrife ascund informații de or­din politic și religios, într-o vreme în care darul profetic s-a pierdut. In­teresant este faptul că există texte care vorbesc despre un asemenea fapt – darul profetic care a dis­pă­rut din Israel, în perioada chiar scri­erii manuscriselor tăinuite.

De observat numeroasele con­tra­dicții dintre scriiturile apocrife și textele canonice ale Vechiului Tes­tament. Spre exemplu, în Ru­gă­ciu­nea lui Azaria și Cîntarea celor Trei Tineri, care constituie una dintre adăugările la cartea canonică a lui Daniel, versetul 15 apare în ur­mă­to­rul fel – „la acest timp nu mai este niciun prinț, profet sau con­du­că­tor”. Biblia spune, totuși, că la acea vre­me, poporul israelit îl avea pe profetul Daniel, la curtea lui Nebucadnetar și, printre exilaţi, pe profetul Eze­chiel.

Excluzînd erorile teologice, în manuscrisele apocrife se-ncheagă și erori istorice, cum este cea din Iudit 1,1, unde s-a scris despre Ne­bu­cadnetar că a domnit „peste A­si­ria în marea cetate Ninive, în zilele lui Arpaxad care domnea peste mezi în Ecbatana”. De fapt, Ne­bu­ca­d­ne­tar a domnit peste babilonieni în ce­tatea Babilon și nu peste asirieni în cetatea Ninive, nimicită de Na­bo­polassar, adică tatăl său. Dar e­ro­rile sînt mai multe de-atît. Există cercetători care le pun de­­o­parte și cercetători care nu. Unii dintre ei susțin că o parte dintre scriiturile apocrife se află la baza creș­tinismului, de unde creează le­gă­turi cu textele canonice și că așa ar fi luat naștere şi unele tradiţii pe ca­re le urmează Biserica.