A înființa un cvartet e același lucru ca a da naștere unui copil. Ai aceeași bucurie

Cum treci de ușile Filarmonicii de Stat Moldova, gîndurile încep să ți se legene într-un dans încet, încît nu-i greu să-ți dai seama că ai poposit pe urmele unor note muzicale, pesemne rătăcite dintr-un caiet. În biroul principal, înconjurat de partituri și distincții, stă violonistul Bujor Prelipcean, cel care a plămădit și crescut aproape de suflet unul dintre cele mai cunoscute cvartete din lume, „Voces”. Timp de 22 de ani și-a asumat rolul de ocrotitor al muzicii din scaunul de director al Filarmonicii și-a făcut celor de lîngă el dovada că muzica nu trebuie să-ți fie neapărat dragoste, ci mai degrabă păvază a credinței, pe care o cîștigi încă de la naștere și pe care nu-ți rămâne apoi decît s-o sădești prin lumea largă o viață întreagă.

Tot timpul ați fost încojurat de muzică, urmînd încă de la o vîrstă fragedă cursurile Liceului de Muzică din Galați. Vă amintiți ce imbold v-a împins totuși spre dragostea de cîntec?

Fiind un profesionist eu nu pot să fiu îndrăgostit de muzică. Mu­zica curge prin sîngele meu, muzica este în mine, cred că m-am năs­cut cu nevoia de a face muzică. Pot să mă îndrăgostesc de o femeie fru­moasă, de un tablou, de o carte foar­te bine scrisă, dar muzica o am în mine. Muzica pentru mine nu are o împărțire așa cum o fac profanii, nu o împart în muzică clasică, u­șoară, universală. Muzica în esen­ța ei este frumoasă și face bine atunci cînd este cîntată de oameni care o iubesc, de oameni care sînt profe­sio­niști adevărați și de oameni care în­țeleg rolul, etosul ei adevărat în for­marea omului, în creșterea lui, în sfințirea unui anume loc, cum este sa­la de concert de pildă. Muzica are, din punctul meu de vedere, un spec­tru mult mai larg, de aceea eu iu­besc și muzica populară, și muzica ușoa­ră. Cînd eram foarte tînăr eram a­mator de muzică rock, muzica rock a anilor `65 – `80 și pot să enumăr toate formațiile de atunci. Am co­chetat și eu cu o formație de mu­zi­că rock. Îmi plăcea mult formația Roșu și Negru care s-a născut în Iași.

Sînteți director al Filarmonicii din Iași de aproape 22 de ani. Cum a fost să vă asumați atîta timp rolul de părinte și ocrotitor al muzicii?

Dintre cei 22 de ani, cei din `84 pînă în `88, au fost cei mai grei. În­tr-o dimineață am venit ca de obicei la repetiții, să mă întîlnesc cu cei din cvartetul „Voces” și a venit o doam­nă, care era secretară a Fi­lar­monicii la vremea respectivă și ca­re ne-a spus că sînt convocat îm­pre­ună cu maestrul Baciu și preșe­din­tele de sindicat la primul secretar, Constantin Leonard. Ne-am dus aco­lo, la Casa Pătrată, care și-a păstrat numele pînă astăzi. Eu nu-l cu­noș­team pe Constantin Leonard, arăta destul de curios, avea o figură dură, ca de boxer, dar era un tip energic care a zis de la început că nu dis­cută mult. L-a întrebat pe director de ce nu se ocupă cu auto­finan­ța­rea, care era trecută în programul partidului, și Baciu a început să pero­reze. Prim secretarul i-a zis că el nu se tîrguieșe și că îl obligă să o facă, căci el nu putea să comenteze ordi­nul primit de la cabinetul I și că în caz că nu era de acord trebuia să plece. L-a chemat pe Vasile Condu­rache, șeful lui de cabinet, și i-a spus că tovarășul Baciu își va de­pune demisia și că începînd de a doua zi nu va mai fi directorul Filarmo­nicii. Și l-a și dat afară din sală. Pe mine nu m-a mai lăsat să mă prezint, mi-a zis că știe cine sînt, că mă știe tot Iașul și că de mîine sînt directorul Filarmonicii. I-am spus că sînt prea tînăr, aveam 31 de ani și nu mă sim­țeam în stare, dar nici nu m-a lăsat să termin și mi-a spus că trebuie să mă apuc de treabă căci primisem un ordin. Mi-a spus că la noi este o vor­bă, n-a explicat cine este acest noi, dar eu am înțeles, și vorba asta spune că dacă „ Nu știi, te învățăm, nu poți, te ajutăm, nu vrei, te obligăm”. I-am zis atunci că am înțeles și că o să-i bat la ușă ca să mă ajute. A pornit procesul de autofinanțare. În primă fază m-a îngrozit această mare fa­milie a Filarmonicii. Pe vremea aia erau 250 de persoane, acum am mai scăzut, sîntem doar vreo 220, dar tre­buia să le dai de mîncare acestor oa­meni.

Mă bucur că am grijă de această Filarmonică, care este cea mai bună din România

Și cum reușești să hrănești atîția oameni?

Întîi nu mai dormi noaptea. Ai o responsabilitate. Mihai al meu ur­ma să se nască în `85, dar eu mă gîn­deam la copiii celorlalți colegi ai mei. O mare parte din ei erau soț și so­ție la mine în Filarmonică. Din pri­mul salariu au luat 20%. Și eu împre­ună cu ei. Știi ce înseamnă ca din­tr-un salariu de 1000 să iei 20%? Doar 200 de lei. Nu-ți ajung banii ăia nici să cumperi apă. Momentul ăla a devenit o problemă de viață și de moarte pentru mine și după multe nopți nedormite mi-a venit o idee, așa mi-a scăpărat mie mintea, și am ajuns la a defini prețul real de cost. Adică am stat și am calculat că pentru un concert eu folosesc apă, căldură, lumină, note. Le-am adunat pe toate și mi-a ieșit o sumă gigant și am spus „acesta este prețul real de cost”, acesta este prețul unui bilet, nu trei-patru lei, mai ieftin decît la cinematograf. Și acum e mai scump la cinematograf, decît la fila­rmo­ni­că. Și atunci m-am dus la primul se­cretar și i-am cerut să mă lase să dăm concerte la prețul real de cost dacă vrem să finanțăm Filar­mo­nica. Și i-am explicat că nu sînt economist, dar am fost foarte bun la ma­tematică și că dacă fiecare om din sală, sala a­vînd 570 de locuri fo­lo­sește toate cîte sînt într-un spațiu a­ceasta este suma de care vorbim. Ast­fel, cu aju­torul primului secretar am inventat această formulă în care u­zinele, fabricile și combinatele din Iași pri­meau de la Filarmonică, fie prin Co­rul „Gavril Musicescu”, fie prin Or­chestra Simfonică, fie prin Cvar­te­tul „Voces”, șansa de a asculta concertele. Cvartetul „Voces” era an­gaja­tul Filarmonicii, care se strecura peste tot și cînta prin grădinițe, șco­li, licee. În locurile unde nu în­că­­pea Filarmonica intra Cvartetul „Voces”. Copiii cumpărau bilete și aduceam bani în visteria Filarmonicii, iar cînd cîntam la combinat, socoteam cîte locuri sînt și cu direcțiunea combinatului sau a unității respective dă­deam concerte acolo. Am făcut un program și am programat aceste in­stituții. Pe lîngă asta am înființat do­uă videoteci la Filarmonică, una în sala de jos și una în foaier și adu­ceam filme din străinătate, le pu­neam, lu­mea intra, cumpăra bilet și le ur­mă­rea. Trebuia să trăim. Ca să nu mai spun că atelierul me­ca­nic, cel de tîm­plărie – făceau cruci, sicrie dacă era nevoie. Au fost niște vremuri cum­plite, dar vremurile alea m-au făcut să devin un foarte bun manager și au salvat situația. Mem­brii Filar­mo­nicii trebuiau să se ducă cu un sa­la­riu acasă și chiar au înce­put să se ducă cu salarii de 90% și chiar de 100%. Oamenii au prins cu­raj. Dar asta a fost pînă în `88, cînd n-am mai putut să rezist, mi-a ajuns lumînarea la deget, după cum se spune, și am izbucnit într-o șe­din­ță și atunci s-a spulberat totul. L-am fă­cut praf pe unul dintre marii poli­truci ai vremii respective, preșe­din­­tele Consiliului Culturii și Educa­ți­ei Socialiste de la Iași, Pavel Florea și de aici a pornit.

Ați regretat?

Nu, nu mi-a părut rău. M-am dus, am depus carnetul de partid și am spus la revedere. Au început să se strecoare tot felul de indivizi pe lîngă mine, să-mi asculte telefonul. I-am arătat și soției mele unde era pus microfonul în telefon. Am des­făcut căpăcelul acela și am văzut că-i acolo. Nu știu cum mi-au intrat în locuință, dar au făcut-o. I-am zis soției, cînd vrea să-mi spună ceva să nu vorbească, să-mi scrie. Am avut și momente de astea. Plecat ca di­rec­tor în străinătate, puneam la biroul meu, la ușile de jos, gumă de mes­tecat dedesubt, o uneam cu un fir de la arcuș, cu un firicel de păr de o altă gumiță de mestecat aflată pe cea­laltă ușă. Întotdeauna o găseam rup­tă cînd mă întorceam din stră­ină­ta­te, voiau să vadă ce am acolo. Face parte din sistemul cu care m-am obiș­nuit și astăzi nu mă mir că se plîn­ge cutare că timp de patru luni a fost urmărit și filmat în propria casă. Ajungem iar la problema demo­cra­ției. Eu, din punctul meu de vede­re, sînt fericit că am trecut printr-o viață și pot spune că n-am trăit de­geaba. Mă bucur și azi că am grijă de această Filarmonică, care este cea mai bună din România, dar asta n-o spune directorul, eu acum îi citez pe maeștrii Horia Andreescu, Cris­tian Madial, Tiberiu Soare, Vlad Conta și alții. Ei vin cu mare plăcere aici pentru că lucrează cu orchestra. Lu­na aceasta am avut un concert la care a dirijat Paul Nadler, care este prim dirijor la Opera Metro­po­li­ta­nă din New York. Nu trebuie să fii un bun manager ca să-l aduci pe acest om aici și el să vină pentru 4000 de RON? Acolo un dirijor ia pe puțin 10.000 de dolari. Asta înseamnă că are o bucurie să vină la Iași și dacă nu i-ar fi plăcut orchestra asta n-ar fi venit s-o dirijeze. Orchestra asta are un avantaj, este formată într-o pro­porție mare din foștii mei studenți, ai fratelui meu, ai lui Stanciu și ai lui Anton Diaconu. De aceea e o or­chestră tînără, plină de ambiție, de dorință și de asta e cea mai în for­mă din România. Nu mă refer că es­te cea mai bună în clasamente, ci doar că este o orchestră în formă, disci­pli­nată. Asta este o mare bucurie pen­tru mine și bucuria asta o for­mea­ză tot managerul.

Am înființat acest cvartet ca lumea să vadă că Iașul este o citadelă a culturii

Ce a însemnat să fiți cel care a înfiintat unul dintre cele mai mari cvartete din lume?

Nu se fac clasamente. Cla­sa­men­tele le fac cei amatori de sport, de re­gulă. Muzica este puțin mai altfel, fiind alcătuită și dedicată unor alte scopuri. Faptul că am fost no­mi­na­lizați întotdeauna pe primele lo­curi ale lumii a fost opera criticilor mu­zi­cali care simt nevoia să examineze cu lupa totul și să constate creș­te­rea sau, după caz, descreșterea unui ansamblu sau a unui solist muzical. Ideea este că a înființa un cvar­tet e ca și cum dai naștere unui copil. Ai aceeași senzație, aceeași bucurie, aceeași grijă ca acest copil să de­vi­nă mare și puternică, să se facă cu­noscut. Pentru mine personal a fost o bucurie a creației. În anul I de fa­cultate, în 1967, am înființat aici la Iași, primul cvartet studențesc, dar virusul muzicii de cameră m-a cu­prins încă din anii liceului. La Ga­lați am făcut Liceul de Muzică, Li­ceul de Artă, cum se numește as­tăzi și venind la Iași cu acest bagaj de cu­noștințe am înființat aici un cvar­tet, care funcționa la Casa de Cultură a Tineretului și Studenților sub nu­­mele de cvartetul Streto, ceea ce în­­seamnă strîns ca uniune, ca legă­tu­ră spirituală, iar mai tîrziu s-a nu­mit cvartetul Virtuosi, ca să arate că și noi exploram deja anumite în­țelesuri și anumite simboluri spre care tînjeam să ajungem, cum ar fi virtuozitatea, dar nu în sensul propriu al cuvîntului, ci pentru a bucura ascultătorii care erau extrem de numeroși. Îmi aduc aminte întîi a­ceastă Casă a Studenților ne-a primit extraordinar de frumos la vremea cînd noi eram un mare necunoscut în domeniul muzicii de cameră, ne-a oferit o sală, se numea Clubul Arte­lor, actuala Sală Azur. Aveam cheie la noi și puteam repeta dimineața, la prînz, după-amiaza, seara și noap­tea. Noi încheiam repetițiile cam pe la 2-3 dimineața. Asta arată și patima. Și acum, ca să folosesc o lozincă pot spune că am înființat acest cvartet ca lumea să vadă că Iașul este o ci­tadelă a culturii și că aici e cadrul cel mai propice în care se poate dez­volta o formație, un ansamblu. Asta dacă ar fi să-mi doresc să emoționez.

Și nu este adevărat?

Ba este adevărat. Iașul și Ro­mânia meritau asemenea competiții, pentru că atunci cînd m-am apucat de cvartet profesorul meu de vioară, Gheorghe Sârbu, mi-a spus, pentru că el avea pe fiica sa și soțul ei care cîntau în cvartetul Academica de la București, „Mă, de ce vă mai apu­cați și voi de cvartet? De asta vă arde și la Iași? Sînt 25 de cvartete în Româna. De ce vă mai trebuie și vouă cvartet”. I-am spus „Do­mnu­le profesor, întrebarea du­mnea­voas­tră are un tîlc, dar eu vreau să vă spun că e mai frumos să fii rege într-o țară în care să ai peste cine să dom­nești, decît să nu ai cu cine să concurezi. Noi ne dorim să fim în fruntea aces­tor cvartete românești, pentru că putem să facem acest lucru.”

Și asta s-a întîmplat.

Sigur, am găsit în noi această do­rință și această putere. Și i-am spus că vom dovedi asta foarte curînd pen­tru că vom merge la concursuri internaționale și așa a și fost. Ne-am dus la unul dintre cele mai pres­tigioase concursuri de cvartet din lu­me, la Colmar, în Franța și am luat premiul întîi. Povestea e foarte lungă. Frumuseţea este că, pe vremea res­pec­tivă, vestitul Consiliu al Cuturii şi Educaţiei Socialiste, care avea o te­­mută preşedintă, pe tovarăşa Suza­na Gâdea, un nume predestinat culturii din acea perioadă, făcea nişte pre­selecţii. Preselecţiile erau mai mult formale, pentru că plecau oricum cei aleşi de tovarăşi. Noi ne-am dat sea­ma de la început că fiind de la Iaşi nu aveam nicio şansă de a ple­ca, pentru că nu era în obiceiul nos­tru să mergem cu damigene şi ţi­gări la Bucureşti, un lucru obişnuit la acea vreme. Şi atunci, ne-am înscris la concurs, adică ne-a înscris un pro­fesor din Germania, Nicholas Delius, care era entuziasmat de felul nostru de a cînta şi de dorinţa noastră de a promova. Noi eram săraci, nu aveam bani să dăm cîte 50 de mărci, pe vremea aceea, ca să ne înscriem la concurs şi ne-a propus să ne în­scrie el şi dacă luam premiu îi dă­deam banii înapoi, dacă nu era ca şi cum ne-ar fi invitat la masă. Şi atunci, i-am spus „Domnule profesor, veţi primi banii înapoi cu siguran­ţă!”. Am plecat ca turişti şi n-am spus nimănui de ce mergem acolo. Asta se întîmpla 1974. Acolo ne-am întîlnit cu un cvartet, cel al fraţilor Peter Csaba, unguri, care a fost alesul celor din Consiliul Cul­turii. Prim vio­lonistul, Peter, îmi spu­ne „Bujor, voi n-aţi participat la pre­selecţie, voi aţi venit ca turişti aici” şi eu i-am zis că într-adevăr am ve­nit ca turişti şi că dacă am fi participat la preselecţie sigur ni se răs­pundea că nu se poate participa, că nu sînt bani pentru de­plasare decît pentru un cvartet, care ar fi fost al lor, tocmai pentru că ei luc­rau cu un anu­mit profesor, din Bucu­reşti. După prima etapă cvartetul re­prezentativ al României a picat, dar n-au ple­cat acasă, au rămas să asculte şi ne-au ascultat şi pe noi în etapa a do­ua, a treia şi au văzut cum urcă steagul României pe catarg, cum se cîntă imnul, Trei culori, şi au vă­zut că o formaţie românească de tu­rişti muzicali au cîştigat premiul I la Colmar. Cînd am trecut pe lîngă el i-am arătat diploma şi i-am spus că turiştii şi-au făcut datoria mai bine decît cei care au reprezentat de drept România. Sigur, a fost mo­mentul cel mai emoţionant pentru mine şi care ne-a dat aripi pentru următoarele concursuri, deşi emo­ţiile la o competiţie de genul ăsta sînt devastatoare, dar am rezistat cu bine şi e cel mai frumos lucru să vezi stea­gul ţării ridicat pe cel mai înalt ca­targ. Şi am avut şi bani să îi dăm profesorului înapoi. În seara res­pec­tivă, la hotelul unde stăteam, toată lumea a băut gratis din partea noas­tră. Noi am făcut o petrecere româ­nească şi s-au bucurat alături de noi ţoţi de acolo. Cvartetul ăsta, după pre­miul de la Colmar, a mai luat premiu la Bordeaux, la Hanovra, la Mün­chen şi apoi n-am mai vrut să mer­gem la concursuri căci îl cîşti­ga­sem deja pe cel mai mare, eram cunos­cuţi în toată Europa, în toată lu­mea. Şi aşa, de la întrebarea „ce căutați voii între 25 de cvartete muzicale din țară?”, am ajuns la a fi numărul unu în această constelaţie muzicală.

S-a schimbat atunci perspectiva celor de la Bucureşti despre ceea ce se întîmpla la Iaşi?

Total. De altfel, după ultimul pre­miu, cel din `79, în 1980 statul co­mu­nist a dat aprobarea cvartetului „Vo­ces” să devină cvartet de stat. Cvar­tetul „Voces” a fost primul cvartet de stat al României, adică formaţie care s-a ocupat numai de muzică de cameră, specializată şi plătită de sta­tul român, pe lîngă Filarmonica din Moldova. Şi am rămas aici, deşi Filar­monica „George Enescu ” de atunci ne-au invitat să fim bucureșteni. Nu ne-am părăsit locul. Iașul e un loc sfînt și drag pentru noi.

Oamenii prețuiesc astăzi mai mult un meci de fotbal decît un concert

În străinătate v-ați gîndit să plecați?

Eu, de multe ori, de foarte multe ori. Am chiar momente în care re­gret că n-am rămas în străinătate. Aș fi fost cu siguranță acum cetățean ger­man, fiul meu nu s-ar fi numit Mi­hai, ci Michelle și probabil că aș fi privit de la distanță, fie rîzînd, fie plîngînd tot ceea ce văd astăzi, la parcursul greoi pe care l-a făcut România din 1990 și pînă acum. Ci­neva ne promitea că ajungem ca Aus­tria în patru ani. Am rîs atunci cu gura pînă la urechi. Trebuie să fii naiv să crezi că România ajunge Au­stria, dar erau unii care credeau, ca astăzi de altfel. Această societate năs­cută cu forcepsul dintr-o societate relativ echilibrată. Așa cum era societatea comunistă, era totuși o so­cietate care avea legiile sale, bine definite și care trebuia respectate. As­tăzi, această „democrație”, fie­care o în­țelege după propria putere de pricepere. Am auzit o definiție a de­mo­crației, este exact ca la cîine, în­ainte avea lanțul de un metru, iar acum are unul de cinci metri. Lan­țul a rămas, doar că s-a mărit. Eu cînd stau să mă uit la tot ce se întîmplă mă gîndesc că de fapt lanțul s-a scurtat și că am uitat definiția democrației, care este disciplina liber consimțită. Asta e esența democrației, iar la noi este haos. Tocmai de asta am vrut să plec. Am avut cel puțin 1000 de ocazii să rămîn în străinătate, dar n-aș fi vrut să-mi iau vioara și să mă duc să cînt undeva într-o orchestră după ce înființasem un cvartet de calibrul și calitatea acestuia. Tocmai acesta a fost lucrul care m-a ținut tot timpul aici. N-aș fi vrut să mă duc la o școală sau la o universitate de muzică să învăț copiii să cînte la vio­ară. E frumos, e plăcut, dar eu aveam copilul care se numește cvartetul „Voces” și de care trebuia să am grijă să-l conduc mai departe și să-l primenesc, să-i dau putere, să-i dau înălțime. L-am creat ca să-l cresc, să-l fac din bun mai bun. Asta a fost poate un handicap enorm, gîndul meu continuu de a părăsi reduta. Am încercat să vorbesc cu colegii mei să facem asta în deplin consens, toți patru. Vioara a II-a, An­ton Diaconu, care a murit acum cinci ani, a fost singurul care era de par­tea mea. Fratele meu, care este violoncelistul cvartetului era împo­tri­vă. Nu voia să plece. Celălalt coleg, Gheorghe Haag, nici el nu voia. Deși el era neamț îmi spunea că el are de crescut un copil în România, chiar dacă el ar fi avut pînă și avantajul numelui. Nu voiau, eram doi îm­po­triva celorlalți doi și între noi era întotdeauna un balotaj.

Cum credeți că este privită cultura în România?

Vin oameni din străinătate să vadă ce facem noi aici. Noi, profesorii care am rămas din cvartetul „Voces”, eu, fratele meu, Dan Prelip­cean, și Constantin Stanciu sîntem invitați și acum la Viena să ținem cursuri la universitate. Univer­sita­tea din Viena ne invită pe noi să ți­nem cursuri de muzică de cameră acolo. Eu cred că asta spune ceva, ace­lași lucru s-a întîmplat și cu cei din Duisburg, noi fiind și cetățeni de onoare ai universității din Duisburg. Cum e văzută aici? E suficient să ieși de aici din Filarmonică și să te uiți la cum arată și o să înțelegi to­tul. Oa­menii prețuiesc astăzi mai mult un meci de fotbal decît un concert. La noi oamenii care au educație pre­cară au drept de vot și nu poți să le iei acest drept. La fel și în cazul acesta, omul se duce în locuri specifice lui și ascultă muzică în conformitate cu perceptele sale. O parte dintre cei ca­re ar trebui să facă ceva pentru cultură sînt din această categorie, chiar dacă noi îi vedem în Par­lament sau în Senat. De aici pro­vi­ne toată hiba. E foarte rar cînd gă­sești cîte un om care e obișnuit să vină la concerte, care e obișnuit să se plim­be prin galeriile de artă, să se ducă la un vernisaj, la teatru sau la ope­ră. Prea puțini sînt aceștia, iar cei care sînt adevărații consumatori de cultură, ei nu se amestecă în politică, ci se ocupă de bunul mers al fami­liilor, de mersul personal, nu intră în această moară cu bile. Socie­ta­tea noastră e o moară cu bile, e făcută să te streseze, să te enerveze treptat. Eu personal nu tînjesc după vremurile apuse ale comunismului, ba chiar deloc, cu atît mai mult cu cît în 1988 mi-am depus carnetul de partid. Revoluționarii cînd au venit și au spart biroul tovarășei Ghițu­lică, care era prim secretar, mi-au găsit dosarul, care urma să fie pus în faptă și să fiu dat afară oricum. Chiar Doru Țigău, primul prefect al Județului m-a chemat la el să-mi dea dosarul. Mi-am făcut cruce cînd l-am citit la cîte prostii erau scrise despre mine. Devenisem un duș­man al poporului, un om care lucra îm­p­otriva ideilor comunismului, de­venisem imediat un om foarte rău. Și mi-am spus că trebuie să aștept să vină în față oameni mai buni, dar n-au mai venit ei. Asta e valabil și pentru cultură. Și nu numai, dacă ne uităm în jur constatăm că am știut să stricăm tot. Așa bun sau rău cum era Ceaușescu ne-a lăsat cu o bogăție. Cu o bogăție inco­men­­surabilă dacă e să numărăm, de exe­mplu, fabricile care produceau to­tuși ceva, puteau fi modernizate nu tăia­te și duse la fier vechi. Asta au înțe­les oamenii. Am distrus totul.