A înființa un cvartet e același lucru ca a da naștere unui copil. Ai aceeași bucurie
Microfonul de serviciu 20 martie 2017 Niciun comentariu la A înființa un cvartet e același lucru ca a da naștere unui copil. Ai aceeași bucurie 102Cum treci de ușile Filarmonicii de Stat Moldova, gîndurile încep să ți se legene într-un dans încet, încît nu-i greu să-ți dai seama că ai poposit pe urmele unor note muzicale, pesemne rătăcite dintr-un caiet. În biroul principal, înconjurat de partituri și distincții, stă violonistul Bujor Prelipcean, cel care a plămădit și crescut aproape de suflet unul dintre cele mai cunoscute cvartete din lume, „Voces”. Timp de 22 de ani și-a asumat rolul de ocrotitor al muzicii din scaunul de director al Filarmonicii și-a făcut celor de lîngă el dovada că muzica nu trebuie să-ți fie neapărat dragoste, ci mai degrabă păvază a credinței, pe care o cîștigi încă de la naștere și pe care nu-ți rămâne apoi decît s-o sădești prin lumea largă o viață întreagă.
Tot timpul ați fost încojurat de muzică, urmînd încă de la o vîrstă fragedă cursurile Liceului de Muzică din Galați. Vă amintiți ce imbold v-a împins totuși spre dragostea de cîntec?
Fiind un profesionist eu nu pot să fiu îndrăgostit de muzică. Muzica curge prin sîngele meu, muzica este în mine, cred că m-am născut cu nevoia de a face muzică. Pot să mă îndrăgostesc de o femeie frumoasă, de un tablou, de o carte foarte bine scrisă, dar muzica o am în mine. Muzica pentru mine nu are o împărțire așa cum o fac profanii, nu o împart în muzică clasică, ușoară, universală. Muzica în esența ei este frumoasă și face bine atunci cînd este cîntată de oameni care o iubesc, de oameni care sînt profesioniști adevărați și de oameni care înțeleg rolul, etosul ei adevărat în formarea omului, în creșterea lui, în sfințirea unui anume loc, cum este sala de concert de pildă. Muzica are, din punctul meu de vedere, un spectru mult mai larg, de aceea eu iubesc și muzica populară, și muzica ușoară. Cînd eram foarte tînăr eram amator de muzică rock, muzica rock a anilor `65 – `80 și pot să enumăr toate formațiile de atunci. Am cochetat și eu cu o formație de muzică rock. Îmi plăcea mult formația Roșu și Negru care s-a născut în Iași.
Sînteți director al Filarmonicii din Iași de aproape 22 de ani. Cum a fost să vă asumați atîta timp rolul de părinte și ocrotitor al muzicii?
Dintre cei 22 de ani, cei din `84 pînă în `88, au fost cei mai grei. Într-o dimineață am venit ca de obicei la repetiții, să mă întîlnesc cu cei din cvartetul „Voces” și a venit o doamnă, care era secretară a Filarmonicii la vremea respectivă și care ne-a spus că sînt convocat împreună cu maestrul Baciu și președintele de sindicat la primul secretar, Constantin Leonard. Ne-am dus acolo, la Casa Pătrată, care și-a păstrat numele pînă astăzi. Eu nu-l cunoșteam pe Constantin Leonard, arăta destul de curios, avea o figură dură, ca de boxer, dar era un tip energic care a zis de la început că nu discută mult. L-a întrebat pe director de ce nu se ocupă cu autofinanțarea, care era trecută în programul partidului, și Baciu a început să peroreze. Prim secretarul i-a zis că el nu se tîrguieșe și că îl obligă să o facă, căci el nu putea să comenteze ordinul primit de la cabinetul I și că în caz că nu era de acord trebuia să plece. L-a chemat pe Vasile Condurache, șeful lui de cabinet, și i-a spus că tovarășul Baciu își va depune demisia și că începînd de a doua zi nu va mai fi directorul Filarmonicii. Și l-a și dat afară din sală. Pe mine nu m-a mai lăsat să mă prezint, mi-a zis că știe cine sînt, că mă știe tot Iașul și că de mîine sînt directorul Filarmonicii. I-am spus că sînt prea tînăr, aveam 31 de ani și nu mă simțeam în stare, dar nici nu m-a lăsat să termin și mi-a spus că trebuie să mă apuc de treabă căci primisem un ordin. Mi-a spus că la noi este o vorbă, n-a explicat cine este acest noi, dar eu am înțeles, și vorba asta spune că dacă „ Nu știi, te învățăm, nu poți, te ajutăm, nu vrei, te obligăm”. I-am zis atunci că am înțeles și că o să-i bat la ușă ca să mă ajute. A pornit procesul de autofinanțare. În primă fază m-a îngrozit această mare familie a Filarmonicii. Pe vremea aia erau 250 de persoane, acum am mai scăzut, sîntem doar vreo 220, dar trebuia să le dai de mîncare acestor oameni.
Mă bucur că am grijă de această Filarmonică, care este cea mai bună din România
Și cum reușești să hrănești atîția oameni?
Întîi nu mai dormi noaptea. Ai o responsabilitate. Mihai al meu urma să se nască în `85, dar eu mă gîndeam la copiii celorlalți colegi ai mei. O mare parte din ei erau soț și soție la mine în Filarmonică. Din primul salariu au luat 20%. Și eu împreună cu ei. Știi ce înseamnă ca dintr-un salariu de 1000 să iei 20%? Doar 200 de lei. Nu-ți ajung banii ăia nici să cumperi apă. Momentul ăla a devenit o problemă de viață și de moarte pentru mine și după multe nopți nedormite mi-a venit o idee, așa mi-a scăpărat mie mintea, și am ajuns la a defini prețul real de cost. Adică am stat și am calculat că pentru un concert eu folosesc apă, căldură, lumină, note. Le-am adunat pe toate și mi-a ieșit o sumă gigant și am spus „acesta este prețul real de cost”, acesta este prețul unui bilet, nu trei-patru lei, mai ieftin decît la cinematograf. Și acum e mai scump la cinematograf, decît la filarmonică. Și atunci m-am dus la primul secretar și i-am cerut să mă lase să dăm concerte la prețul real de cost dacă vrem să finanțăm Filarmonica. Și i-am explicat că nu sînt economist, dar am fost foarte bun la matematică și că dacă fiecare om din sală, sala avînd 570 de locuri folosește toate cîte sînt într-un spațiu aceasta este suma de care vorbim. Astfel, cu ajutorul primului secretar am inventat această formulă în care uzinele, fabricile și combinatele din Iași primeau de la Filarmonică, fie prin Corul „Gavril Musicescu”, fie prin Orchestra Simfonică, fie prin Cvartetul „Voces”, șansa de a asculta concertele. Cvartetul „Voces” era angajatul Filarmonicii, care se strecura peste tot și cînta prin grădinițe, școli, licee. În locurile unde nu încăpea Filarmonica intra Cvartetul „Voces”. Copiii cumpărau bilete și aduceam bani în visteria Filarmonicii, iar cînd cîntam la combinat, socoteam cîte locuri sînt și cu direcțiunea combinatului sau a unității respective dădeam concerte acolo. Am făcut un program și am programat aceste instituții. Pe lîngă asta am înființat două videoteci la Filarmonică, una în sala de jos și una în foaier și aduceam filme din străinătate, le puneam, lumea intra, cumpăra bilet și le urmărea. Trebuia să trăim. Ca să nu mai spun că atelierul mecanic, cel de tîmplărie – făceau cruci, sicrie dacă era nevoie. Au fost niște vremuri cumplite, dar vremurile alea m-au făcut să devin un foarte bun manager și au salvat situația. Membrii Filarmonicii trebuiau să se ducă cu un salariu acasă și chiar au început să se ducă cu salarii de 90% și chiar de 100%. Oamenii au prins curaj. Dar asta a fost pînă în `88, cînd n-am mai putut să rezist, mi-a ajuns lumînarea la deget, după cum se spune, și am izbucnit într-o ședință și atunci s-a spulberat totul. L-am făcut praf pe unul dintre marii politruci ai vremii respective, președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste de la Iași, Pavel Florea și de aici a pornit.
Ați regretat?
Nu, nu mi-a părut rău. M-am dus, am depus carnetul de partid și am spus la revedere. Au început să se strecoare tot felul de indivizi pe lîngă mine, să-mi asculte telefonul. I-am arătat și soției mele unde era pus microfonul în telefon. Am desfăcut căpăcelul acela și am văzut că-i acolo. Nu știu cum mi-au intrat în locuință, dar au făcut-o. I-am zis soției, cînd vrea să-mi spună ceva să nu vorbească, să-mi scrie. Am avut și momente de astea. Plecat ca director în străinătate, puneam la biroul meu, la ușile de jos, gumă de mestecat dedesubt, o uneam cu un fir de la arcuș, cu un firicel de păr de o altă gumiță de mestecat aflată pe cealaltă ușă. Întotdeauna o găseam ruptă cînd mă întorceam din străinătate, voiau să vadă ce am acolo. Face parte din sistemul cu care m-am obișnuit și astăzi nu mă mir că se plînge cutare că timp de patru luni a fost urmărit și filmat în propria casă. Ajungem iar la problema democrației. Eu, din punctul meu de vedere, sînt fericit că am trecut printr-o viață și pot spune că n-am trăit degeaba. Mă bucur și azi că am grijă de această Filarmonică, care este cea mai bună din România, dar asta n-o spune directorul, eu acum îi citez pe maeștrii Horia Andreescu, Cristian Madial, Tiberiu Soare, Vlad Conta și alții. Ei vin cu mare plăcere aici pentru că lucrează cu orchestra. Luna aceasta am avut un concert la care a dirijat Paul Nadler, care este prim dirijor la Opera Metropolitană din New York. Nu trebuie să fii un bun manager ca să-l aduci pe acest om aici și el să vină pentru 4000 de RON? Acolo un dirijor ia pe puțin 10.000 de dolari. Asta înseamnă că are o bucurie să vină la Iași și dacă nu i-ar fi plăcut orchestra asta n-ar fi venit s-o dirijeze. Orchestra asta are un avantaj, este formată într-o proporție mare din foștii mei studenți, ai fratelui meu, ai lui Stanciu și ai lui Anton Diaconu. De aceea e o orchestră tînără, plină de ambiție, de dorință și de asta e cea mai în formă din România. Nu mă refer că este cea mai bună în clasamente, ci doar că este o orchestră în formă, disciplinată. Asta este o mare bucurie pentru mine și bucuria asta o formează tot managerul.
Am înființat acest cvartet ca lumea să vadă că Iașul este o citadelă a culturii
Ce a însemnat să fiți cel care a înfiintat unul dintre cele mai mari cvartete din lume?
Nu se fac clasamente. Clasamentele le fac cei amatori de sport, de regulă. Muzica este puțin mai altfel, fiind alcătuită și dedicată unor alte scopuri. Faptul că am fost nominalizați întotdeauna pe primele locuri ale lumii a fost opera criticilor muzicali care simt nevoia să examineze cu lupa totul și să constate creșterea sau, după caz, descreșterea unui ansamblu sau a unui solist muzical. Ideea este că a înființa un cvartet e ca și cum dai naștere unui copil. Ai aceeași senzație, aceeași bucurie, aceeași grijă ca acest copil să devină mare și puternică, să se facă cunoscut. Pentru mine personal a fost o bucurie a creației. În anul I de facultate, în 1967, am înființat aici la Iași, primul cvartet studențesc, dar virusul muzicii de cameră m-a cuprins încă din anii liceului. La Galați am făcut Liceul de Muzică, Liceul de Artă, cum se numește astăzi și venind la Iași cu acest bagaj de cunoștințe am înființat aici un cvartet, care funcționa la Casa de Cultură a Tineretului și Studenților sub numele de cvartetul Streto, ceea ce înseamnă strîns ca uniune, ca legătură spirituală, iar mai tîrziu s-a numit cvartetul Virtuosi, ca să arate că și noi exploram deja anumite înțelesuri și anumite simboluri spre care tînjeam să ajungem, cum ar fi virtuozitatea, dar nu în sensul propriu al cuvîntului, ci pentru a bucura ascultătorii care erau extrem de numeroși. Îmi aduc aminte întîi această Casă a Studenților ne-a primit extraordinar de frumos la vremea cînd noi eram un mare necunoscut în domeniul muzicii de cameră, ne-a oferit o sală, se numea Clubul Artelor, actuala Sală Azur. Aveam cheie la noi și puteam repeta dimineața, la prînz, după-amiaza, seara și noaptea. Noi încheiam repetițiile cam pe la 2-3 dimineața. Asta arată și patima. Și acum, ca să folosesc o lozincă pot spune că am înființat acest cvartet ca lumea să vadă că Iașul este o citadelă a culturii și că aici e cadrul cel mai propice în care se poate dezvolta o formație, un ansamblu. Asta dacă ar fi să-mi doresc să emoționez.
Și nu este adevărat?
Ba este adevărat. Iașul și România meritau asemenea competiții, pentru că atunci cînd m-am apucat de cvartet profesorul meu de vioară, Gheorghe Sârbu, mi-a spus, pentru că el avea pe fiica sa și soțul ei care cîntau în cvartetul Academica de la București, „Mă, de ce vă mai apucați și voi de cvartet? De asta vă arde și la Iași? Sînt 25 de cvartete în Româna. De ce vă mai trebuie și vouă cvartet”. I-am spus „Domnule profesor, întrebarea dumneavoastră are un tîlc, dar eu vreau să vă spun că e mai frumos să fii rege într-o țară în care să ai peste cine să domnești, decît să nu ai cu cine să concurezi. Noi ne dorim să fim în fruntea acestor cvartete românești, pentru că putem să facem acest lucru.”
Și asta s-a întîmplat.
Sigur, am găsit în noi această dorință și această putere. Și i-am spus că vom dovedi asta foarte curînd pentru că vom merge la concursuri internaționale și așa a și fost. Ne-am dus la unul dintre cele mai prestigioase concursuri de cvartet din lume, la Colmar, în Franța și am luat premiul întîi. Povestea e foarte lungă. Frumuseţea este că, pe vremea respectivă, vestitul Consiliu al Cuturii şi Educaţiei Socialiste, care avea o temută preşedintă, pe tovarăşa Suzana Gâdea, un nume predestinat culturii din acea perioadă, făcea nişte preselecţii. Preselecţiile erau mai mult formale, pentru că plecau oricum cei aleşi de tovarăşi. Noi ne-am dat seama de la început că fiind de la Iaşi nu aveam nicio şansă de a pleca, pentru că nu era în obiceiul nostru să mergem cu damigene şi ţigări la Bucureşti, un lucru obişnuit la acea vreme. Şi atunci, ne-am înscris la concurs, adică ne-a înscris un profesor din Germania, Nicholas Delius, care era entuziasmat de felul nostru de a cînta şi de dorinţa noastră de a promova. Noi eram săraci, nu aveam bani să dăm cîte 50 de mărci, pe vremea aceea, ca să ne înscriem la concurs şi ne-a propus să ne înscrie el şi dacă luam premiu îi dădeam banii înapoi, dacă nu era ca şi cum ne-ar fi invitat la masă. Şi atunci, i-am spus „Domnule profesor, veţi primi banii înapoi cu siguranţă!”. Am plecat ca turişti şi n-am spus nimănui de ce mergem acolo. Asta se întîmpla 1974. Acolo ne-am întîlnit cu un cvartet, cel al fraţilor Peter Csaba, unguri, care a fost alesul celor din Consiliul Culturii. Prim violonistul, Peter, îmi spune „Bujor, voi n-aţi participat la preselecţie, voi aţi venit ca turişti aici” şi eu i-am zis că într-adevăr am venit ca turişti şi că dacă am fi participat la preselecţie sigur ni se răspundea că nu se poate participa, că nu sînt bani pentru deplasare decît pentru un cvartet, care ar fi fost al lor, tocmai pentru că ei lucrau cu un anumit profesor, din Bucureşti. După prima etapă cvartetul reprezentativ al României a picat, dar n-au plecat acasă, au rămas să asculte şi ne-au ascultat şi pe noi în etapa a doua, a treia şi au văzut cum urcă steagul României pe catarg, cum se cîntă imnul, Trei culori, şi au văzut că o formaţie românească de turişti muzicali au cîştigat premiul I la Colmar. Cînd am trecut pe lîngă el i-am arătat diploma şi i-am spus că turiştii şi-au făcut datoria mai bine decît cei care au reprezentat de drept România. Sigur, a fost momentul cel mai emoţionant pentru mine şi care ne-a dat aripi pentru următoarele concursuri, deşi emoţiile la o competiţie de genul ăsta sînt devastatoare, dar am rezistat cu bine şi e cel mai frumos lucru să vezi steagul ţării ridicat pe cel mai înalt catarg. Şi am avut şi bani să îi dăm profesorului înapoi. În seara respectivă, la hotelul unde stăteam, toată lumea a băut gratis din partea noastră. Noi am făcut o petrecere românească şi s-au bucurat alături de noi ţoţi de acolo. Cvartetul ăsta, după premiul de la Colmar, a mai luat premiu la Bordeaux, la Hanovra, la München şi apoi n-am mai vrut să mergem la concursuri căci îl cîştigasem deja pe cel mai mare, eram cunoscuţi în toată Europa, în toată lumea. Şi aşa, de la întrebarea „ce căutați voii între 25 de cvartete muzicale din țară?”, am ajuns la a fi numărul unu în această constelaţie muzicală.
S-a schimbat atunci perspectiva celor de la Bucureşti despre ceea ce se întîmpla la Iaşi?
Total. De altfel, după ultimul premiu, cel din `79, în 1980 statul comunist a dat aprobarea cvartetului „Voces” să devină cvartet de stat. Cvartetul „Voces” a fost primul cvartet de stat al României, adică formaţie care s-a ocupat numai de muzică de cameră, specializată şi plătită de statul român, pe lîngă Filarmonica din Moldova. Şi am rămas aici, deşi Filarmonica „George Enescu ” de atunci ne-au invitat să fim bucureșteni. Nu ne-am părăsit locul. Iașul e un loc sfînt și drag pentru noi.
Oamenii prețuiesc astăzi mai mult un meci de fotbal decît un concert
În străinătate v-ați gîndit să plecați?
Eu, de multe ori, de foarte multe ori. Am chiar momente în care regret că n-am rămas în străinătate. Aș fi fost cu siguranță acum cetățean german, fiul meu nu s-ar fi numit Mihai, ci Michelle și probabil că aș fi privit de la distanță, fie rîzînd, fie plîngînd tot ceea ce văd astăzi, la parcursul greoi pe care l-a făcut România din 1990 și pînă acum. Cineva ne promitea că ajungem ca Austria în patru ani. Am rîs atunci cu gura pînă la urechi. Trebuie să fii naiv să crezi că România ajunge Austria, dar erau unii care credeau, ca astăzi de altfel. Această societate născută cu forcepsul dintr-o societate relativ echilibrată. Așa cum era societatea comunistă, era totuși o societate care avea legiile sale, bine definite și care trebuia respectate. Astăzi, această „democrație”, fiecare o înțelege după propria putere de pricepere. Am auzit o definiție a democrației, este exact ca la cîine, înainte avea lanțul de un metru, iar acum are unul de cinci metri. Lanțul a rămas, doar că s-a mărit. Eu cînd stau să mă uit la tot ce se întîmplă mă gîndesc că de fapt lanțul s-a scurtat și că am uitat definiția democrației, care este disciplina liber consimțită. Asta e esența democrației, iar la noi este haos. Tocmai de asta am vrut să plec. Am avut cel puțin 1000 de ocazii să rămîn în străinătate, dar n-aș fi vrut să-mi iau vioara și să mă duc să cînt undeva într-o orchestră după ce înființasem un cvartet de calibrul și calitatea acestuia. Tocmai acesta a fost lucrul care m-a ținut tot timpul aici. N-aș fi vrut să mă duc la o școală sau la o universitate de muzică să învăț copiii să cînte la vioară. E frumos, e plăcut, dar eu aveam copilul care se numește cvartetul „Voces” și de care trebuia să am grijă să-l conduc mai departe și să-l primenesc, să-i dau putere, să-i dau înălțime. L-am creat ca să-l cresc, să-l fac din bun mai bun. Asta a fost poate un handicap enorm, gîndul meu continuu de a părăsi reduta. Am încercat să vorbesc cu colegii mei să facem asta în deplin consens, toți patru. Vioara a II-a, Anton Diaconu, care a murit acum cinci ani, a fost singurul care era de partea mea. Fratele meu, care este violoncelistul cvartetului era împotrivă. Nu voia să plece. Celălalt coleg, Gheorghe Haag, nici el nu voia. Deși el era neamț îmi spunea că el are de crescut un copil în România, chiar dacă el ar fi avut pînă și avantajul numelui. Nu voiau, eram doi împotriva celorlalți doi și între noi era întotdeauna un balotaj.
Cum credeți că este privită cultura în România?
Vin oameni din străinătate să vadă ce facem noi aici. Noi, profesorii care am rămas din cvartetul „Voces”, eu, fratele meu, Dan Prelipcean, și Constantin Stanciu sîntem invitați și acum la Viena să ținem cursuri la universitate. Universitatea din Viena ne invită pe noi să ținem cursuri de muzică de cameră acolo. Eu cred că asta spune ceva, același lucru s-a întîmplat și cu cei din Duisburg, noi fiind și cetățeni de onoare ai universității din Duisburg. Cum e văzută aici? E suficient să ieși de aici din Filarmonică și să te uiți la cum arată și o să înțelegi totul. Oamenii prețuiesc astăzi mai mult un meci de fotbal decît un concert. La noi oamenii care au educație precară au drept de vot și nu poți să le iei acest drept. La fel și în cazul acesta, omul se duce în locuri specifice lui și ascultă muzică în conformitate cu perceptele sale. O parte dintre cei care ar trebui să facă ceva pentru cultură sînt din această categorie, chiar dacă noi îi vedem în Parlament sau în Senat. De aici provine toată hiba. E foarte rar cînd găsești cîte un om care e obișnuit să vină la concerte, care e obișnuit să se plimbe prin galeriile de artă, să se ducă la un vernisaj, la teatru sau la operă. Prea puțini sînt aceștia, iar cei care sînt adevărații consumatori de cultură, ei nu se amestecă în politică, ci se ocupă de bunul mers al familiilor, de mersul personal, nu intră în această moară cu bile. Societatea noastră e o moară cu bile, e făcută să te streseze, să te enerveze treptat. Eu personal nu tînjesc după vremurile apuse ale comunismului, ba chiar deloc, cu atît mai mult cu cît în 1988 mi-am depus carnetul de partid. Revoluționarii cînd au venit și au spart biroul tovarășei Ghițulică, care era prim secretar, mi-au găsit dosarul, care urma să fie pus în faptă și să fiu dat afară oricum. Chiar Doru Țigău, primul prefect al Județului m-a chemat la el să-mi dea dosarul. Mi-am făcut cruce cînd l-am citit la cîte prostii erau scrise despre mine. Devenisem un dușman al poporului, un om care lucra împotriva ideilor comunismului, devenisem imediat un om foarte rău. Și mi-am spus că trebuie să aștept să vină în față oameni mai buni, dar n-au mai venit ei. Asta e valabil și pentru cultură. Și nu numai, dacă ne uităm în jur constatăm că am știut să stricăm tot. Așa bun sau rău cum era Ceaușescu ne-a lăsat cu o bogăție. Cu o bogăție incomensurabilă dacă e să numărăm, de exemplu, fabricile care produceau totuși ceva, puteau fi modernizate nu tăiate și duse la fier vechi. Asta au înțeles oamenii. Am distrus totul.
Adaugă un comentariu