Astăzi, religia ar trebui să învețe din știință. Iubirea poate să fie noțiunea care să le unească
Microfonul de serviciu 6 iunie 2017 Niciun comentariu la Astăzi, religia ar trebui să învețe din știință. Iubirea poate să fie noțiunea care să le unească 64În timp ce mergea să se înscrie la facultate, o întîlnire l-a făcut să treacă de la pastorala de zi cu zi, săvîrșită într-un locaș sfînt, la pastorala inteligenței consumată printre studenți, pe băncile facultății. Preotul Wilhelm Dancă este, astăzi, profesor universitar, decan și rector, iar duminică de duminică revine în Catedrala „Sfîntul Iosif” din București pentru a ține predici în fața credincioșilor, iar mai apoi își continuă slujbele pe Facebook sau pe site, acolo unde încarcă materiale multimedia. Conferințele pe care le ține în țară și în străinătate sînt populate de tineri și, mai ales, sînt urmărite cu interes pe rețelele de socializare. După studii, ar fi putut să rămînă în Italia, la Vatican, asta și pentru că deja lucrase de doi ani ca jurnalist la Radio Vatican, însă a ales să se întoarcă acasă pentru că aici era nevoie de profesori.
Povesteați că apropierea de Dumnezeu se face în trei etape, prima etapă reprezintă „dusul la Biserică”, apoi apare conștiința și, mai apoi, dragostea puternică față de Biserică. Dumneavoastră ați ajuns preot parcurgînd aceste etape?
Am respectat cele trei etape, am fost „dus” la Biserică de părinții mei și îmi amintesc cu mare drag de slujbele de dinainte de Crăciun. Mergeam de dimineață, de la ora cinci , pe timp de iarnă. Eram copil și îmi plăcea foarte mult să duc felinarul aprins ca să vedem pe unde pășim pentru că era zăpadă. Amintirile acestea spun totul despre relația mea inițială cu Biserica. În multe forme, părinții mei au avut grijă să primesc o educație creștină, catolică din partea preoților care, la rîndul lor, mă supravegheau și mă întrebau dacă am învățat bine rugăciunile. Mai tîrziu, s-a construit o relație conștientă, matură, asta și în funcție de trăirile mele provocate de preotul din sat. Mă gîndesc că și el a avut un rol important, de catalizator al sentimentelor și convingerilor mele religioase pentru că m-a atras și a știut să găsească un limbaj comun. Îi datorez foarte multe acestui preot. Se numea Ciocan Petru. După lucrarea părintelui, cred că a început legătura mea personală, matură cu Biserica, independent de ceea ce s-ar fi întîmplat cu preotul sau cu familia mea. Deja era o relație cimentată și nu mai depindea de alți factori externi. Era asumată în mod personal.
După cum spuneți, preotul de la sat are un rol important. În cazul celui de la oraș este la fel?
Da, este la fel de important, poate chiar mai important decît rolul celui de la sat, pentru că în oraș există și acest pericol al izolării, al anonimatului. Dacă preotul este activ, are inițiativă și știe să-i atragă pe copii și pe tineri, ei vor veni la el. Stau de cîțiva ani buni în București și observ cît de dornici sînt tinerii să stea în preajma cuiva, să socializeze, să iasă împreună, să discute fără program, fără inhibiții și fără rezerve. Dacă preotul găsește calea potrivită pentru toate acestea, atunci el poate să facă o lucrare mai bună și poate mai necesară decît într-un sat.
Preotul ajunge, în zilele noastre, mai greu la un tînăr?
Da, s-ar putea. Dacă abordarea este metafizică și orice religie presupune o abordare metafizică, atunci este clar că religia ajunge mai greu, dar în sensul acela total, integral. Ea poate să ajungă în mai multe etape – la nivelul sentimental, atractiv, experimental, poate să fie ceva exterior fără să aibă incidență asupra alegerilor lui interioare. Cînd o religie devine un criteriu de orientare în viață, asta înseamnă că ea e pătrunsă în metafizica pe care se sprijină acea religie și din acea metafizică izvorăște o etică, adică niște valori pe care tînărul sau oricare altă persoană le îmbrățișează și le trăiește.
Prietenia e un drum cu două sensuri și în preoție e la fel
V-ați obținut licența în teologie, în 1986, la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași și, în același an, ați plecat în satul Nisiporești din Piatra Neamț ca preot vicar. Vă mai aduceți aminte de prima slujbă ținută acolo?
Îmi amintesc. Nu a fost nimic romantic – nici pregătit, nici emoțional. A avut un caracter de viață obișnuită. Părintele paroh cu care am colaborat timp de aproape zece luni nici nu era acasă, cînd am ajuns la parohie. Era un alt preot pensionar care m-a primit și care mi-a spus că a doua zi trebuie să celebrez o liturghie, ceea ce am și făcut. Nu m-a prezentat nici cînd am sosit, nu a spus „la revedere!” nici cînd am plecat. Deci era considerat un gest obișnuit; am sosit acasă, am plecat de acasă – urmînd ca apoi să mă întorc tot acasă.
M-am legat afectiv de oamenii de acolo și ei, la rîndul lor, de mine. Prietenia e un drum cu două sensuri și în preoție e la fel. După ce am plecat, multă lume m-a căutat. Mai merg acolo, dar ocazional. Cel mai greu, însă, m-am despărțit de Piatra-Neamț. A fost o ruptură de ordin existențial fiindcă între Moldova și Muntenia este o diferență. Oamenii sînt altfel și relațiile sînt altfel.
Cum i-ați văzut?
Lumea chiar era mai grăbită în București, ușor mai indiferentă față de aproape, orașul mai mare, pericolului acesta al izolării, al anonimatului, era și el mai mare. În partea aceasta, orașele și satele sînt mai mici și fiecare se cam știe cu fiecare, pe cînd acolo ești a nimănui. Cînd am plecat de la Piatra Neamț, m-am considerat într-un fel alungat din Paradis, Bucureștiul mi se părea că e nu chiar Iadul, dar un fel de Purgatoriu – un stadiu intermediar.
Pentru mine, ca preoție, ca imagine, nu a contat atît de mult Nisiporeștiul fiindcă eram la început, într-un sat fără ambiții prea mari, cît a contat orașul Piatra Neamț, unde am dezvoltat niște relații foarte frumoase cu lumea, cu familiile tinere. Copiii țineau la mine, eu la ei, era ceva extraordinar de trăit. La București, sigur și acolo am făcut la fel. Ușor-ușor mi-am revenit. În primele trei luni am fost bolnav, nu știam ce e cu mine.
E un fel de altă lume, e o mentalitate mult mai dinamică, parcă totul era „în mai mare”, și orașul mai mare și obrăznicia mai mare, dar și generozitate unora era mai mare. Erau oameni de o mare ținută intelectuală și spirituală care mă impresionau prin simplitatea lor, lu-cru pe care nu prea îl întîlneam în Moldova. Dar lucrurile se cam compensau. O familie de intelectuali creștini, catolici, foarte buni, țineau locul la 10-20-30 de oameni grăbiți și obraznici.
Folosiți trecutul, spuneți că „era”. Acum nu mai este așa?
Eu așa am perceput atunci lucrurile, aveam o activitate de tip pastoral și eram implicat din plin în viața familiilor, eram cu ei și îi cunoșteam, acum nu mai am legături atît de profunde cu ele. Mă ocup de formarea tinerilor care vor să se căsătorească și am legături doar cu aceste familii, cam cinci-zece pe an pe care le pregătesc, le însoțesc la altar, le celebrez cununia. Majoritatea timpului îl petrec cu studenții. E un alt nivel, o altă pastorală – este pastorala de zi cu zi și pastorala inteligenței, cea de față, care este mult mai solicitantă; însă bucuriile sînt pe măsură.
În preoția catolică, „Oboedientia et pax” adică ascultarea și pacea devin un drum
Nu vă gîndiți că ar fi fost mai bine dacă rămîneați la pastorala de zi cu zi, cea în care v-ați fi desfășurat activitatea într-o Biserică?
Nu știu, noi avem de obicei un motto al vieții noastre și anume că promitem ascultare și respect episcopului care ne consacră. Ducem mai departe ascultarea asta și spunem că dacă asculți ești în pace cu tine și cu ceilalți, adică nu ai probleme, dacă faci ce vrei tu atunci s-ar putea să pășești pe niște drumuri care să nu te favorizeze și să nu mai ai cum să repari ceva pentru că a fost alegerea ta. În preoția catolică, „Oboedientia et pax” adică ascultarea și pacea devin un drum.
În cazul dumneavoastră cum a fost?
„Oboedientia et pax”, așa a fost. Mi s-a cerut să fac ceva și am făcut. Sigur, după trei luni de ședere la Roma, dacă mi-ar fi spus episcopul că pot să mă întorc acasă, pe jos m-aș fi întors – atît de mult îmi plăcea să stau în parohie, cu oamenii. Dar am îndurat, am scrîșnit din dinți și am spus că dacă asta este voința episcopului, să stau la Roma și să mă pregătesc, așa voi face. Acum, sigur, nu regret nicio secundă ce s-a întîmplat între timp. Gîndul meu a fost mereu acesta, să nu ies din planul general, din voința generală a unui episcop – pentru că s-ar putea să-mi pierd liniștea și țin mult la asta. Merg mai departe așa.
Masteratul și doctoratul le-ați parcurs la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității Pontificală Gregoriană din Roma. „Scăparea” de sub regimul comunist este singurul motiv pentru care, după Revoluție, ați plecat la studii, în Italia?
Puteam și înainte de Revoluție, dar era mult mai greu și, în plus, nici nu mi s-a cerut din partea episcopului să merg în Italia la studii de specializare. Recunosc că a fost o conjunctură favorabilă mie pentru că, în 1991, în Roma, eram singurul preot catolic din România trimis la studii. Asta într-un fel mă și responsabiliza și mă făcea să mă gîndesc că sînt un rod al libertății cîștigate de poporul nostru, după 1989, și că trebuie să fiu recunoscător lui Dumnezeu și celor care s-au sacrificat pentru noi. Chiar și eu m-am implicat, mai mult ca spectator, în evenimentele care au schimbat România în acea perioadă. Am simțit-o pe pielea mea că Biserica a devenit liberă și că preoții pot fi trimiși acolo unde vor episcopi și pentru orice activitate de tip pastorală. În cazul meu, pastorala inteligenței.
La Roma, ați ales să studiați la Facultatea de Filosofie. De ce nu ați ales tot Teologia?
Așa s-a întîmplat, este ceva, cred, în viața noastră, un semn, o conjunctură, o persoană care îți marchează destinul. Eu căutam Universitatea Gregoriană la care doream să studiez și, în drum spre această universitate, am întîlnit un preot englez și l-am întrebat dacă nu cumva merge și el tot la Universitatea Gregoriană. Mi-a spus că da. Pe drum, l-am întrebat ce studiază și mi-a spus că filosofie. Mi s-a părut foarte interesant și i-am zis că și mie mi-ar plăcea. „Bun, te duc eu la decan, vorbești cu el și vedem cum facem”, mi-a spus el. Ulterior, am aflat că decanul fusese născut în România și că migrase cu părinții lui, la vîrsta de cinci-șase ani, în Austria. Cînd m-a văzut a fost foarte bucuros, m-a atins și mi-a spus că, în sfîrșit, vede și el un preot liber care vine din Vestul Europei. M-a încurajat și el și am rămas acolo. Nu regret, mi-a plăcut foarte mult și îmi place în continuare.
Filosofia e un tip de activitate a minții care pregătește terenul pentru ceea ce vine prin revelație, prin credință și prin Sfînta Scriptură.
Cunoașteți șase limbi străine, franceză, engleză, italiană, germană, greacă și latină. De unde a pornit această pasiune?
A fost, mai întîi, o chestiune de ordin existențial. În timpul studenției mă descurcam greu cu banii, proveneam dintr-o familie numeroasă, eram cel mai mare dintr-o familie de opt copii, tatăl decedase într-un accident de muncă și ajutorul din partea statului nu ne ajungea de niciun fel. Atunci, am observat că o parte dintre colegii mei se descurcau mai bine cu banii și căutau cărți de teologie sau de predici sau de vieți de sfinți în limba română. Eu știam deja limba franceză de la liceu și, în timpul primei veri, din timpul facultății, am început să traduc, împreună cu frații mei, două cărți din limba franceză. Prima era „Cele 36 de dovezi pentru existența diavolului”, scrisă de André Frossard și a doua era scrisă de Jean Danielou – ceva despre simbol. Frații mei erau un fel de copiști, eu dictam și ei scriau pe caiete și numerotau paginile, după care, începeam să scriu la mașina de scris și, la final, le tipăream. Cînd mergeam toamna la Institut, aici în Iași, le prezentam celorlalți cîteva aspecte din aceste cărți, cu unii făceam schimb, dacă aveau și ei cărți bune și altora le vindeam. Imediat și frații mei au început să învețe limbi străine și să facă la fel.
Cînd am venit în Institut, am observat că exista multă literatură în germană, engleză, italiană și atunci am început să mă apropii și de limbile astea. În timpul verii, vorbeam germană pentru că mergeam în Germania și țineam acolo locul unor preoți, în casă, în timpul facultății, vorbeam engleză, iar la facultate vorbeam italiană și franceză. Latina am învățat-o la școală pentru că aveam opt ore de latină pe săptămînă timp de trei ani. Limba latină este o limbă matematică și mie mi-a plăcut foarte mult matematica în liceu. Atunci, nu m-am gîndit niciodată că o să urmez latura umanistă.
Eu uneori observ, în biserică sînt slujbe la care am probabil 500-600 de persoane, dar în online sînt mult mai multe
De multe ori, alegeți să vă transmiteți mesajele pe Facebook. Un preot trebuie să se raporteze doar la biserică drept locaș sfînt sau este necesar să treacă și la o astfel de „biserică online”?
Am fost chiar invitat de tineri să promovez valorile creștine prin mijloacele de comunicare online. La un moment dat, redusesem intensitatea sau ritmul aparițiilor mele de acolo, dar unii dintre ei mi-au spus că nici nu îmi dau seama cît de mult bine face chiar și un gînd scris în mediul acesta online. De la această idee am și pornit, că dacă dintre atîția vizitatori care poate sînt mai puțini curioși să vadă pînă în adîncime tot ce este acolo, unuia singur îi servește, atunci tot este bine. Mediul online nu este condiționat de timp sau loc. Asta înseamnă că noi putem să ajungem și la oamenii din trecut și la cei din viitor. Și tot la cererea credincioșilor a apărut și site-ul. Ei mi-au spus că vor să asculte predica pe care o țin duminica în Catedrala „Sfîntul Iosif” sau o anumită conferință și atunci eu le-am spus că le trimit prin e-mail. Acolo, am întîmpinat dificultățile legate de dimensiunea fișierului și m-am gîndit că ar fi mai bine dacă aș avea o astfel de platformă. Cînd văd că o predică este vizualizată de 1.000 de „internauți” sau o conferință care durează 40-45 de minute are peste 2.500 de vizualizări, pentru mine asta e deja o mulțumiresufletească care merită tot efortul. Cînd cineva vrea să vorbim, trece pe Messenger și îmi trimite un mesaj, iar cea mai mare satisfacție a fost atunci cînd un credincios, după discuțiile de acolo, a venit la mine și a cerut să se spovedească. Merită, asta pentru că eu pot ajunge la oameni care altfel probabil n-ar fi avut curajul să se deschidă unui preot.
„Biserica online” apare ca o alternativă pentru cei tineri?
Nu, nu cred că este o nouă alternativă, mai degrabă aș numi-o sacristie sau anticameră a Bisericii. Așa cum era pridvorul la templu. Sau cum a vorbit Papa Benedict al XVI-lea de curtea neamurilor, unde se adună toți oamenii – și ăia buni, și ăia cu probleme, și ăia care sînt autentici. Intră toți. Eu uneori observ, în biserică sînt slujbe la care am probabil 500-600 de persoane, dar în online sînt mult mai multe. Biserica online este un fel de „curtea neamurilor” sau un fel de pridvor al bisericii în care intră toți, fie că sînt sau nu pregătiți. Din acest pridvor, preotul, cel care întreține site-ul, cu misiunea lui de om de graniță, trebuie să fie atît de convingător și de concis în a spune ce se petrece în biserică celor care stau în pridvor și, eventual, să le transmită și celor din biserică cîtă lume este afară și așteaptă în pridvor, gata să intre.
Ați fost încurajat și de faptul că alți preoți din România au „migrat” pe internet?
Nu aș spune că a venit din contextul românesc, cît mai degrabă din contextul Bisericii catolice, unde avem multe recomandări de a aborda mijloacele acestea de comunicare socială, de a le folosi și de a le transforma în vehicule de evanghelizare. La un moment dat, Papa Francisc a zis: „Invadați internetul!”. Încercăm să transmitem acolo niște conținuturi și aici depinde de fiecare cum o face. Această recomandare vine de multă vreme din biserica catolică, chiar îmi aduc aminte de momentul în care Papa Benedict a inaugurat pentru prima dată contul lui pe Twitter, Pontifex, și cînd a apăsat el acolo pe tabletă.
Spuneați că trăim într-o societate cu o mentalitate „dominată de modele de succes imediat și centrată pe oameni împliniți într-o singură dimensiune, și anume cea materială”. Între timp, cum s-a schimbat această societate?
S-a schimbat, dar în rău. Există și oaze ale binelui, dar binele ca și adevărul pătrunde mai eficient, dar mai încet. Asta este diferența dintre ceva bun și ceva rău care are rapiditate de răspîndire și efecte grele asupra ființei umane. E nevoie de o anumită răbdare și o anumită educație. Un părinte al bisericii spunea că o consecință a păcatului originar în noi e faptul că nu avem răbdare să fim ceea ce sîntem. Ardem timpii, vrem totul imediat și fără sacrificiu. Progresul tehnologic nu a fost însoțit de o adecvată creștere spirituală a omenirii în ansamblu, iar decalajul acesta se simte și apar victime, familiile care se despart, tineri care rămîn debusolați și neîmpliniți din punct de vede profesional. Părerea mea este că arta poate să îndeplinească un rol extraordinar de formare pentru că întotdeauna în artă se surprinde adevărul profund al lucrurilor care îți este prezentat într-o formă atractivă. Arta este o școală de revenire și de reformare a omului în dimensiunea lui integrală.
În artă nu poți să intri cu bocancii murdari, trebuie să te cureți și pentru asta trebuie să înveți niște tehnici – așa e și în religie
Arta nu se poate transforma într-un baltag care să vindece cu o lamă și să rănească cu alta?
Da, este posibil, dar este nevoie de o formare, de o educație. În artă nu poți să intri cu bocancii murdari, trebuie să te cureți și pentru asta trebuie să înveți niște tehnici. Așa e și în religie și poate de asta a apărut și o criză religioasă, de credință, pentru că s-a pierdut experiența aceea a inițieri creștine. În primele veacuri nimeni nu devenea creștin în mod automat doar pentru că se năștea într-o societate creștină, ci primea botezul la o vîrstă matură, după o pregătire de trei ani. Deci era așa numita inițiere creștină în care învățau rugăciunile, poruncile, Crezul, sacramentele și abia după ce dădeau și niște examene, erau propuși printre candidații la botez. Sigur că în unele țări avem astfel de pregătiri ale adulților pentru botez și recent Papa, în sărbătorile de Paște, a botezat adulți. E un mesaj prin care ni se atrage atenția că trebuie să revenim la aceste practici. Este posibil și așa, printr-o formare permanentă, dar este mai greu să suplinește formarea această pe care nu ai dat-o la început. Părinții probabil trebuie să îndeplinească rolul de Biserică domestică și să transmită elementele de bază copiilor lor în ceea ce privește credința și umanitatea. Prima Biserică este în familie.
În cartea „Teologia are nevoie de filosofie” argumentați că pătrunderea specialiștilor dintr-un domeniu spre un alt domeniu este benefică pentru sănătatea intelectuală. Din ce domenii ar trebui să învețe religia?
Astăzi, religia ar trebui să învețe din știință. Ar trebui să fie mai mult promovat dialogul dintre religie și știință, dintre oamenii care cred și oamenii care cercetează, dintre teologi și oamenii de știință. Din păcate, au făcut pași mai mari oamenii de știință spre teologie și spre religie, decît au făcut-o teologii care au rămas în continuare cu paradigmele clasice, medievale, în a explica și a transmite conținuturile credinței. Ei nu au reușit să prindă nimic din noile descoperiri științifice. În perioada medievală tîrzie, cînd structura cunoașterii păstra elementele clasice și în vîrful tuturor științelor era așezată metafizica, din punct de vedere filosofic, sau teologia, din punct de vedere religios, exista acest dialog. Acum, realitatea este percepută altfel, sînt alte instrumente de măsură a realității, s-au lărgit orizonturile și se vorbește de lumi paralele. Limbajul spiritual și, în general, lumea ar trebui să se apropie de știință și să găsească niște punți. De exemplu, categoria iubirii poate să fie o noțiune comună care să-i unească pe oamenii de știință de teologi pentru că oamenii de știință știu că un domeniu nu poate fi cunoscut dacă nu ai o minimă empatie, iar empatia este o etapă din ceea ce numim noi iubire.
Adaugă un comentariu