Astăzi, religia ar trebui să învețe din știință. Iubirea poate să fie noțiunea care să le unească

În timp ce mergea să se înscrie la facultate, o întîlnire l-a făcut să treacă de la pastorala de zi cu zi, săvîrșită într-un locaș sfînt, la pastorala inteligenței consumată printre studenți, pe băncile facultății. Preotul Wilhelm Dancă este, astăzi, profesor universitar, decan și rector, iar duminică de duminică revine în Catedrala „Sfîntul Iosif” din București pentru a ține predici în fața credincioșilor, iar mai apoi își continuă slujbele pe Facebook sau pe site, acolo unde încarcă materiale multimedia. Conferințele pe care le ține în țară și în străinătate sînt populate de tineri și, mai ales, sînt urmărite cu interes pe rețelele de socializare. După studii, ar fi putut să rămînă în Italia, la Vatican, asta și pentru că deja lucrase de doi ani ca jurnalist la Radio Vatican, însă a ales să se întoarcă acasă pentru că aici era nevoie de profesori.

Povesteați că apropierea de Dumnezeu se face în trei etape, prima etapă reprezintă „dusul la Biserică”, apoi apare conștiința și, mai apoi, dragostea puternică față de Biserică. Dumneavoastră ați ajuns preot parcurgînd aceste etape?

Am respectat cele trei etape, am fost „dus” la Biserică de părinții mei și îmi amintesc cu mare drag de sluj­bele de dinainte de Crăciun. Mer­geam de dimineață, de la ora cinci , pe timp de iarnă. Eram copil și îmi plăcea foarte mult să duc felina­rul aprins ca să vedem pe unde pășim pentru că era zăpadă. Amintirile a­cestea spun totul des­pre relația mea inițială cu Biserica. În multe for­me, părinții mei au a­vut grijă să pri­mesc o educație creș­tină, catolică din part­ea preoților ca­re, la rîndul lor, mă supravegheau și mă întrebau dacă am învățat bi­ne rugăciunile. Mai tîr­ziu, s-a construit o relație conș­tien­tă, matură, asta și în funcție de tră­i­rile mele pro­vocate de preotul din sat. Mă gîndesc că și el a avut un rol important, de catalizator al senti­men­­telor și convingerilor mele religioase pen­tru că m-a atras și a știut să gă­seas­că un limbaj comun. Îi da­torez foar­te multe acestui preot. Se numea Cio­can Petru. După luc­ra­rea pă­rin­­telui, cred că a început legă­tu­ra mea personală, matură cu Bise­rica, inde­pendent de ceea ce s-ar fi întîmplat cu preotul sau cu familia mea. Deja era o relație cimentată și nu mai de­pindea de alți factori externi. Era asumată în mod personal.

După cum spuneți, preotul de la sat are un rol important. În cazul celui de la oraș este la fel?
Da, este la fel de important, poa­te chiar mai important decît rolul celui de la sat, pentru că în oraș e­xistă și acest pericol al izolării, al anonimatului. Dacă preotul este ac­tiv, are inițiativă și știe să-i atragă pe copii și pe tineri, ei vor veni la el. Stau de cîțiva ani buni în Bu­cu­rești și observ cît de dornici sînt ti­nerii să stea în preajma cuiva, să socializeze, să iasă împreună, să dis­cute fără program, fără inhibiții și fără rezerve. Dacă preotul găsește calea potrivită pentru toate acestea, atunci el poate să facă o luc­ra­re mai bună și poate mai necesară decît într-un sat.

Preotul ajunge, în zilele noastre, mai greu la un tînăr?

Da, s-ar putea. Dacă abordarea este metafizică și orice religie presupune o abordare metafizică, a­tunci este clar că religia ajunge mai greu, dar în sensul acela total, integral. Ea poate să ajungă în mai multe etape – la nivelul sentimental, atractiv, experimental, poate să fie ceva ex­terior fără să aibă incidență asupra alegerilor lui interioare. Cînd o re­ligie devine un criteriu de orien­tare în viață, asta înseamnă că ea e pătrunsă în metafizica pe care se sprijină acea religie și din acea me­tafizică izvorăște o etică, adică niș­te valori pe care tînărul sau oricare altă persoană le îmbrățișează și le trăiește.

Prietenia e un drum cu două sensuri și în preoție e la fel

V-ați obținut licența în teologie, în 1986, la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași și, în același an, ați plecat în satul Nisiporești din Piatra Neamț ca preot vicar. Vă mai aduceți aminte de prima slujbă ținută acolo?
Îmi amintesc. Nu a fost nimic romantic – nici pregătit, nici emo­țional. A avut un caracter de viață obișnuită. Părintele paroh cu care am colaborat timp de aproape zece luni nici nu era acasă, cînd am ajuns la parohie. Era un alt preot pensionar care m-a primit și care mi-a spus că a doua zi trebuie să celebrez o liturghie, ceea ce am și făcut. Nu m-a prezentat nici cînd am sosit, nu a spus „la revedere!” nici cînd am ple­cat. Deci era considerat un gest o­bișnuit; am sosit acasă, am plecat de acasă – urmînd ca apoi să mă în­torc tot acasă.

M-am legat afectiv de oamenii de acolo și ei, la rîndul lor, de mi­ne. Prietenia e un drum cu două sen­suri și în preoție e la fel. După ce am plecat, multă lume m-a căutat. Mai merg acolo, dar oca­zional. Cel mai greu, însă, m-am des­părțit de Piatra-Neamț. A fost o ruptură de ordin existențial fiind­că între Mol­dova și Muntenia este o diferență. Oa­menii sînt altfel și re­lațiile sînt altfel.

Cum i-ați văzut?

Lumea chiar era mai grăbită în București, ușor mai indiferentă față de aproape, orașul mai mare, pe­ri­colului acesta al izolării, al anonimatului, era și el mai mare. În par­tea aceasta, orașele și satele sînt mai mici și fiecare se cam știe cu fie­ca­re, pe cînd acolo ești a nimănui. Cînd am plecat de la Piatra Neamț, m-am considerat într-un fel alungat din Paradis, Bucureștiul mi se pă­rea că e nu chiar Iadul, dar un fel de Purgatoriu – un stadiu intermediar.
Pentru mine, ca preoție, ca i­ma­gine, nu a contat atît de mult Nisi­poreștiul fiindcă eram la început, într-un sat fără ambiții prea mari, cît a contat orașul Piatra Neamț, un­de am dezvoltat niște relații foarte frumoase cu lumea, cu familiile ti­nere. Copiii țineau la mine, eu la ei, era ceva extraordinar de trăit. La Bu­curești, sigur și acolo am făcut la fel. Ușor-ușor mi-am revenit. În pri­mele trei luni am fost bolnav, nu știam ce e cu mine.

E un fel de altă lume, e o mentalitate mult mai dinamică, parcă totul era „în mai mare”, și orașul mai mare și obrăznicia mai mare, dar și generozitate unora era mai mare. Erau oameni de o mare ținută in­telectuală și spirituală care mă im­presionau prin simplitatea lor, lu­­­­­-­cru pe care nu prea îl întîlneam în Moldova. Dar lucrurile se cam com­pensau. O familie de intelectuali creș­­­tini, catolici, foarte buni, ți­neau locul la 10-20-30 de oameni grăbiți și obraznici.

Folosiți trecutul, spuneți că „era”. Acum nu mai este așa?

Eu așa am perceput atunci lu­­crurile, aveam o activitate de tip pas­­toral și eram implicat din plin în viața familiilor, eram cu ei și îi cu­noșteam, acum nu mai am legături atît de profunde cu ele. Mă o­cup de formarea tinerilor care vor să se căsătorească și am legături doar cu aceste familii, cam cinci-zece pe an pe care le pregătesc, le însoțesc la altar, le celebrez cu­nu­nia. Majo­ri­tatea timpului îl petrec cu stu­den­ții. E un alt nivel, o altă pas­to­rală – este pastorala de zi cu zi și pas­to­rala inteligenței, cea de față, care este mult mai solicitantă; însă bucuriile sînt pe măsură.

În preoția catolică, „Oboedientia et pax” adică ascultarea și pacea devin un drum

Nu vă gîndiți că ar fi fost mai bine dacă rămîneați la pastorala de zi cu zi, cea în care v-ați fi desfășurat activitatea într-o Biserică?

Nu știu, noi avem de obicei un motto al vieții noastre și anume că promitem ascultare și respect episcopului care ne consacră. Ducem mai departe ascultarea asta și spunem că dacă asculți ești în pace cu tine și cu ceilalți, adică nu ai probleme, dacă faci ce vrei tu atunci s-ar pu­tea să pășești pe niște drumuri care să nu te favorizeze și să nu mai ai cum să repari ceva pentru că a fost alegerea ta. În preoția catolică, „O­boedientia et pax” adică ascultarea și pacea devin un drum.

În cazul dumneavoastră cum a fost?

„Oboedientia et pax”, așa a fost. Mi s-a cerut să fac ceva și am făcut. Sigur, după trei luni de ședere la Ro­ma, dacă mi-ar fi spus episcopul că pot să mă întorc acasă, pe jos m-aș fi întors – atît de mult îmi plăcea să stau în parohie, cu oamenii. Dar am îndurat, am scrîșnit din dinți și am spus că dacă asta este voința e­piscopului, să stau la Roma și să mă pregătesc, așa voi face. Acum, si­gur, nu regret nicio secundă ce s-a întîmplat între timp. Gîndul meu a fost mereu acesta, să nu ies din pla­­nul general, din voința ge­ne­ra­lă a unui episcop – pentru că s-ar putea să-mi pierd liniștea și țin mult la asta. Merg mai departe așa.

Masteratul și doctoratul le-ați parcurs la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității Pontificală Gregoriană din Roma. „Scăparea” de sub regimul comunist este singurul motiv pentru care, după Revoluție, ați plecat la studii, în Italia?

Puteam și înainte de Revoluție, dar era mult mai greu și, în plus, nici nu mi s-a cerut din partea e­piscopului să merg în Italia la studii de specializare. Recunosc că a fost o conjunctură favorabilă mie pentru că, în 1991, în Roma, eram singurul preot catolic din România tri­mis la studii. Asta într-un fel mă și responsabiliza și mă făcea să mă gîn­desc că sînt un rod al libertății cîștigate de poporul nostru, după 1989, și că trebuie să fiu re­cu­nos­că­tor lui Dumnezeu și celor care s-au sacrificat pentru noi. Chiar și eu m-am implicat, mai mult ca spectator, în evenimentele care au schimbat Ro­mânia în acea perioadă. Am sim­țit-o pe pielea mea că Biserica a de­venit liberă și că preoții pot fi tri­miși acolo unde vor episcopi și pen­tru orice activitate de tip pastorală. În cazul meu, pastorala inteli­gen­ței.

La Roma, ați ales să studiați la Facultatea de Filosofie. De ce nu ați ales tot Teologia?

Așa s-a întîmplat, este ceva, cred, în viața noastră, un semn, o con­jun­c­tură, o persoană care îți mar­chea­ză destinul. Eu căutam Uni­ver­si­ta­tea Gregoriană la care doream să studiez și, în drum spre această u­ni­versitate, am întîlnit un preot en­glez și l-am întrebat dacă nu cum­va merge și el tot la Universitatea Gre­goriană. Mi-a spus că da. Pe drum, l-am întrebat ce studiază și mi-a spus că filosofie. Mi s-a părut foarte in­teresant și i-am zis că și mie mi-ar plă­cea. „Bun, te duc eu la decan, vor­bești cu el și vedem cum facem”, mi-a spus el. Ulterior, am aflat că de­canul fusese născut în România și că migrase cu părinții lui, la vîrsta de cinci-șase ani, în Austria. Cînd m-a văzut a fost foarte bucuros, m-a atins și mi-a spus că, în sfîrșit, vede și el un preot liber care vine din Vestul Europei. M-a încurajat și el și am rămas acolo. Nu regret, mi-a plăcut foarte mult și îmi place în continuare.

Filosofia e un tip de activitate a minții care pregătește te­renul pentru ceea ce vine prin re­velație, prin credință și prin Sfînta Scriptură.

Cunoașteți șase limbi străine, franceză, engleză, italiană, germană, greacă și latină. De unde a pornit această pasiune?

A fost, mai întîi, o chestiune de ordin existențial. În timpul stu­den­ției mă descurcam greu cu banii, pro­veneam dintr-o familie nu­me­roa­să, eram cel mai mare dintr-o fa­mi­lie de opt copii, tatăl decedase în­tr-un accident de muncă și ajutorul din partea statului nu ne ajungea de niciun fel. Atunci, am observat că o parte dintre colegii mei se des­curcau mai bine cu banii și căutau cărți de teologie sau de predici sau de vieți de sfinți în limba română. Eu știam deja limba franceză de la liceu și, în timpul primei veri, din timpul facultății, am început să traduc, împreună cu frații mei, două cărți din limba franceză. Prima era „Cele 36 de dovezi pentru exis­ten­ța diavolului”, scrisă de André Fros­­sard și a doua era scrisă de Jean Da­nielou – ceva despre simbol. Frații mei erau un fel de copiști, eu dictam și ei scriau pe caiete și numerotau paginile, după care, începeam să scriu la mașina de scris și, la final, le tipăream. Cînd mergeam toamna la Institut, aici în Iași, le prezentam celorlalți cîteva aspecte din a­ceste cărți, cu unii făceam schimb, dacă aveau și ei cărți bune și altora le vindeam. Imediat și frații mei au început să învețe limbi străine și să facă la fel.

Cînd am venit în Institut, am ob­servat că exista multă literatură în germană, engleză, italiană și atunci am început să mă apropii și de limbile astea. În timpul verii, vorbeam germană pentru că mer­geam în Germania și țineam acolo locul unor preoți, în casă, în timpul fa­cul­tății, vorbeam engleză, iar la facultate vorbeam italiană și franceză. La­tina am învățat-o la școală pentru că aveam opt ore de latină pe să­p­tămînă timp de trei ani. Limba la­ti­nă este o limbă matematică și mie mi-a plăcut foarte mult matematica în liceu. Atunci, nu m-am gîndit niciodată că o să urmez latura u­ma­nistă.

Eu uneori observ, în biserică sînt slujbe la care am probabil 500-600 de persoane, dar în online sînt mult mai multe

De multe ori, alegeți să vă transmiteți mesajele pe Facebook. Un preot trebuie să se raporteze doar la biserică drept locaș sfînt sau este necesar să treacă și la o astfel de „biserică online”?

Am fost chiar invitat de tineri să promovez valorile creștine prin mij­loacele de comunicare online. La un moment dat, redusesem intensita­tea sau ritmul aparițiilor mele de aco­lo, dar unii dintre ei mi-au spus că nici nu îmi dau seama cît de mult bine face chiar și un gînd scris în mediul acesta online. De la această idee am și pornit, că dacă dintre a­tîția vizitatori care poate sînt mai puțini curioși să vadă pînă în adîn­cime tot ce este acolo, unuia singur îi servește, atunci tot este bine. Me­diul online nu este condiționat de timp sau loc. Asta înseamnă că noi putem să ajungem și la oamenii din trecut și la cei din viitor. Și tot la ce­rerea credincioșilor a apărut și site-ul. Ei mi-au spus că vor să asculte predica pe care o țin duminica în Ca­tedrala „Sfîntul Iosif” sau o anu­mită conferință și atunci eu le-am spus că le trimit prin e-mail. Aco­lo, am întîmpinat dificultățile le­gate de dimensiunea fișierului și m-am gîndit că ar fi mai bine dacă aș avea o astfel de platformă. Cînd văd că o predică este vizualizată de 1.000 de „internauți” sau o conferință ca­re durează 40-45 de minute are pes­te 2.500 de vizualizări, pentru mine asta e deja o mulțumiresufletească care merită tot efortul. Cînd cineva vrea să vorbim, trece pe Messen­ger și îmi trimite un mesaj, iar cea mai mare satisfacție a fost atunci cînd un credincios, după discuțiile de acolo, a venit la mine și a cerut să se spovedească. Merită, asta pen­tru că eu pot ajunge la oameni care altfel probabil n-ar fi avut curajul să se deschidă unui preot.

„Biserica online” apare ca o alternativă pentru cei tineri?

Nu, nu cred că este o nouă alter­nativă, mai degrabă aș numi-o sacristie sau anticameră a Bisericii. Așa cum era pridvorul la templu. Sau cum a vorbit Papa Benedict al XVI-lea de curtea neamurilor, unde se adună toți oamenii – și ăia buni, și ăia cu probleme, și ăia care sînt au­tentici. Intră toți. Eu uneori ob­serv, în biserică sînt slujbe la care am pro­babil 500-600 de persoane, dar în online sînt mult mai multe. Bise­rica online este un fel de „curtea nea­murilor” sau un fel de pridvor al bisericii în care intră toți, fie că sînt sau nu pregătiți. Din acest pridvor, preotul, cel care întreține site-ul, cu misiunea lui de om de graniță, trebuie să fie atît de convingător și de concis în a spune ce se petrece în biserică celor care stau în pridvor și, eventual, să le transmită și celor din biserică cîtă lume este afară și așteaptă în pridvor, gata să intre.

Ați fost încurajat și de faptul că alți preoți din România au „migrat” pe internet?

Nu aș spune că a venit din contextul românesc, cît mai degrabă din contextul Bisericii catolice, unde a­vem multe recomandări de a aborda mijloacele acestea de comunicare socială, de a le folosi și de a le transforma în vehicule de evan­ghe­lizare. La un moment dat, Papa Fran­cisc a zis: „Invadați internetul!”. În­cercăm să transmitem acolo niște conținuturi și aici depinde de fie­care cum o face. Această recomandare vine de multă vreme din biserica catolică, chiar îmi aduc ami­nte de momentul în care Papa Be­ne­dict a inaugurat pentru prima da­tă contul lui pe Twitter, Pon­ti­fex, și cînd a apăsat el acolo pe tabletă.

Spuneați că trăim într-o societate cu o mentalitate „dominată de modele de succes imediat și centrată pe oameni împliniți într-o singură dimensiune, și anume cea materială”. Între timp, cum s-a schimbat această societate?
S-a schimbat, dar în rău. Există și oaze ale binelui, dar binele ca și adevărul pătrunde mai eficient, dar mai încet. Asta este diferența dintre ceva bun și ceva rău care are ra­pi­ditate de răspîndire și efecte grele asupra ființei umane. E nevoie de o anumită răbdare și o anumită edu­cație. Un părinte al bisericii spu­nea că o consecință a păcatului originar în noi e faptul că nu avem răbdare să fim ceea ce sîntem. Ardem tim­pii, vrem totul imediat și fără sacrificiu. Progresul tehnologic nu a fost însoțit de o adecvată creștere spi­ri­tuală a omenirii în ansamblu, iar de­calajul acesta se simte și apar victime, familiile care se despart, ti­neri care rămîn debusolați și ne­îm­pli­niți din punct de vede profesional. Pă­rerea mea este că arta poate să în­deplinească un rol extraordinar de formare pentru că întotdeauna în artă se surprinde adevărul profund al lucrurilor care îți este prezentat într-o formă atractivă. Arta este o școal­ă de revenire și de reformare a omului în dimensiunea lui inte­gra­lă.

În artă nu poți să intri cu bocancii murdari, trebuie să te cureți și pentru asta trebuie să înveți niște tehnici – așa e și în religie

Arta nu se poate transforma într-un baltag care să vindece cu o lamă și să rănească cu alta?

Da, este posibil, dar este nevoie de o formare, de o educație. În artă nu poți să intri cu bocancii murdari, tre­buie să te cureți și pentru asta trebuie să înveți niște tehnici. Așa e și în religie și poate de asta a apă­rut și o criză religioasă, de credință, pen­tru că s-a pierdut experiența a­ceea a inițieri creștine. În primele vea­curi nimeni nu devenea creștin în mod automat doar pentru că se năș­tea într-o societate creștină, ci pr­i­mea botezul la o vîrstă matură, după o pregătire de trei ani. Deci era așa numita inițiere creștină în care în­vățau rugăciunile, poruncile, Cre­zul, sacramentele și abia după ce dă­deau și niște examene, erau pro­puși printre candidații la botez. Sigur că în unele țări avem astfel de pre­gă­tiri ale adulților pentru botez și re­cent Papa, în sărbătorile de Paște, a botezat adulți. E un mesaj prin care ni se atrage atenția că trebuie să re­venim la aceste practici. Este posibil și așa, printr-o formare per­ma­nentă, dar este mai greu să su­pli­neș­te formarea această pe care nu ai dat-o la început. Părinții probabil trebuie să îndeplinească rolul de Biserică domestică și să trans­mită elementele de bază copiilor lor în ceea ce privește credința și umanitatea. Prima Biserică este în familie.

În cartea „Teologia are nevoie de filosofie” argumentați că pătrunderea specialiștilor dintr-un domeniu spre un alt domeniu este benefică pentru sănătatea intelectuală. Din ce domenii ar trebui să învețe religia?

Astăzi, religia ar trebui să în­vețe din știință. Ar trebui să fie mai mult promovat dialogul dintre religie și știință, dintre oamenii care cred și oa­menii care cercetează, dintre teologi și oamenii de știință. Din păcate, au făcut pași mai mari oamenii de știință spre teologie și spre religie, decît au făcut-o teologii care au ră­mas în continuare cu paradigmele clasice, medievale, în a explica și a transmite conținuturile credinței. Ei nu au reușit să prindă nimic din no­ile descoperiri științifice. În pe­ri­oada medievală tîrzie, cînd structura cu­noașterii păstra elementele clasice și în vîrful tuturor științelor era așe­zată metafizica, din punct de ve­de­re filosofic, sau teologia, din punct de vedere religios, exista acest dialog. Acum, realitatea este per­cepută altfel, sînt alte instrumente de mă­su­ră a realității, s-au lărgit orizontu­rile și se vorbește de lumi paralele. Lim­bajul spiritual și, în general, lumea ar trebui să se apropie de știință și să găsească niște punți. De exemplu, categoria iubirii poate să fie o noțiune comună care să-i unească pe oamenii de știință de teologi pen­tru că oamenii de știință știu că un do­meniu nu poate fi cunoscut da­că nu ai o minimă empatie, iar em­patia este o etapă din ceea ce nu­mim noi iubire.