Antonio Fischetti: „Cînd îți reprimi exprimarea, e ca un fel de autocastrare”
Microfonul de serviciu 25 octombrie 2017 Niciun comentariu la Antonio Fischetti: „Cînd îți reprimi exprimarea, e ca un fel de autocastrare” 196Miercuri, 7 ianuarie 2015, în ziua în care apărea numărul 1177 al săptămînalului franțuzesc de satiră „Charlie Hebdo”, doi extremiști înarmați cu mitraliere și alte arme au intrat în redacție și au omorît 12 oameni și rănit alți 11. Antonio Fischetti, unul dintre supraviețuitori, duce mai departe lupta pentru „laïcité”, unul dintre principiile de bază ale Constituției Franței, în revista care n-a încetat să apară – un far în lupta împotriva extremismului de orice fel. L-am întîlnit la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași și-am discutat despre secularism și extremiști, caricaturi și libertatea de exprimare.
Societatea occidentală se mîndrește cu libertatea de expresie, însă după atacurile de la Charlie Hebdo, și cel din 2011, și cel din 2015, multe voci au spus că, deși nu e în regulă ce s-a întîmplat, „dar cumva o meritau”. Cum vă explicați această atitudine?
Cînd aud asemenea afirmații, îmi amintesc de cei care spun că evreii masacrați în timpul Holocaustului, Al Doilea Război Mondial, au căutat-o pentru că se arătau în public cu chipa aia ridicolă pe cap și mergeau la sinagoga lor, provocînd lumea. E ca și cum, dacă sîntem într-o lume dominată de islamiști, unde femeile sînt îmbrobodite pînă la glezne, și apare o fată în fustă scurtă, îi aruncă cineva acid în față și toată lumea spune „a meritat-o pentru că a provocat”. Noi în Franța nu facem decît să aplicăm dreptul elementar înscris în Constituție de a rîde și a caricatura pe oricine, drept care era înscris acolo înainte de venirea islamiștilor. Ar fi însemnat ca noi să abandonăm dreptul ăsta elementar, înscris în lege, ceea ce ar fi dus la faptul că islamiștii ar fi cîștigat pas cu pas un drept nejustificat peste drepturile noastre, înscrise în Constituție. Cînd au fost atentatele la Charlie Hebdo în ianuarie 2015, lumea a zis „Au căutat-o și au meritat-o”, dar adevărul este că noi am menținut dreptul ăsta și dovada este că atentatele au continuat și după masacrul de la Charlie Hebdo, și anume în noiembrie 2015, la Bataclan, cînd a fost masacrul la Paris. A continuat, deși Charlie Hebdo se calmase, și asta a arătat că pînă la urmă nimic nu oprește terorismul islamic. Și, ca o dovadă, cînd a fost atentatul de la Barcelona, ar însemna, după logica ăstora care contestă Charlie Hebdo, că ăia au căutat-o pentru că au ieșit în stradă și că s-au amestecat bărbați și femei ca și cum nu ar trebui să te bucuri în stradă. Iar pentru noi, la Charlie Hebdo, dreptul de a face caricaturi despre orice, inclusiv religie, este la fel de elementar ca dreptul de a asculta orice muzică vrei tu și de a ieși în stradă ca să te amuzi cînd vrei tu.
Deci dreptul de a caricatura nu ar trebui să fie restricționat de la un punct?
Noi respectăm limitele impuse de lege. Acolo unde legea spune că nu poți să atentezi la viața privată, noi respectăm viața privată. Respectăm persoanele private și nu ne legăm niciodată de persoane private, care nu sînt oameni politici, dar ne legăm de idei politice și de religie, în sens de ideologie. Desenele rasiste nu sînt acceptate în Charlie, pentru că sînt pedepsite de lege și oricum nu sînt în regulă. Desene de homofobie sau misoginism nu sînt acceptate, atacă persoana umană, iar noi atacăm ideile, nu oamenii. Libertatea de expresie are limitele impuse de lege și Charlie Hebdo nu contestă asta.
Acceptă-l pe celălalt așa cum e și rîzi de el și de orice crede el și de ceilalți și de orice
Urmărind trendul Europei occidentale din ultima vreme, vi se pare tot mai grea manifestarea libertății de expresie?
Cred că e un pericol de restrîngere a libertății de expresie chiar și în Europa de Vest. Nu e ceva care vine pus în lege, ci un fel de autocenzură a jurnaliștilor. Jurnaliștilor le e frică de necaz și de probleme și atunci vine autocenzura, care este cea mai rea dintre toate speciile de cenzură. Dacă ai cenzură de stat, cum era sub Ceaușescu, vrei să o înfrîngi, să treci peste ea, dar cînd statul îți spune că teoretic ești liber să faci ce vrei, iar tu te reprimi să te exprimi, atunci e ca un fel de autocastrare și astăzi se vede asta în Occident, în felul în care jurnaliștii abordează problema religiei; se autocenzurează, se limitează la un discurs tern și Charlie Hebdo rămîne singura publicație care nu are frînă, limite în criticarea religiei.
În ediția Charlie Hebdo care apărea chiar în ziua atacului au fost mai multe articole, printre care și unul de o pagină întreagă semnat de Bernard Maris, care susțineau multiculturalismul. S-a schimbat ceva în mentalitatea celor din redacție în această privință?
Masacrul n-a schimbat nimic în viziunea Charlie. Pe deasupra, nu există o viziune Charlie Hebdo, pentru că la noi, democratic, fiecare are punctul lui de vedere, pe care îl exprimă așa cum dorește în ziar. Articolul lui Bernard Maris despre multiculturalism de care vorbești exprima opinia lui, dar să nu uităm că el e unul dintre cei asasinați, iar ceilalți continuă să susțină punctul de vedere al multiculturalismului. La Charlie Hebdo sîntem cu toții atît de francezi, că sprijinim conceptul de republicanism, care primește orice nuanță ideologică, intelectuală. Poți să fii budist, islamist, creștin, ateu, îți ai locul la Charlie, cîtă vreme îi accepți pe ceilalți. Mai degrabă decît multiculturalism, ar trebui spus comunitarism, acceptă-l pe celălalt așa cum e și rîzi de el și de orice crede el și de ceilalți și de orice, dă-ți drumul, nu fi așa de tern și serios, nimic nu valorează o viață umană.
În aceeași ediție a Charlie Hebdo tot Bernard scria „dacă religia este singurul lucru care te oprește din a face rău, atunci ești un nemernic”. Se tem fanaticii mai mult de libertatea de expresie decît de pedeapsa divină?
Nu sînt în capul teroristului, din fericire [rîde], dar e limpede că libertatea de expresie pentru ei este o putere care dă înapoi puterea lor. Teroriștii, dincolo de puterea lor imediată, speră să meargă în Paradis, atentatul și moartea ca martir e un mijloc de a merge acolo. Contrar fricii noastre, lor nu le e frică, dar e singura lor forță. Însă le e frică de libertatea de expresie, care pentru ei e mai periculoasă decît moartea, pentru că le diminuează puterea politică, mai periculoasă decît avioanele care bombardează. În capul lor, stiloul e o armă mai periculoasă decît bomba, un motiv în plus ca să folosim arma asta împotriva lor. E o armă care nu ucide copii.
Fumatul te ține în viață
Ați scăpat, în mod ironic, de atentatul din 2015 pentru că erați la o înmormîntare. V-ați gîndit să ironizați pînă și situația asta, în colaborare cu un caricaturist?
Am încercat, dar eu nu desenez și nici un desenator n-a venit cu o idee, așa că a rămas acolo. N-am evitat, dar pur și simplu n-a ieșit. Sînt multe destine care s-au încrucișat în ziua aia; de exemplu, fata care era la receție și care în mod normal e prima persoană pe care o vezi cînd ușa se deschide; în momentul ăla, cînd fata care a făcut codul i-a lăsat să intre și s-au deschis ușile, cea de la recepție era jos, fumînd o țigară și nici ea nu a văzut și nu a luat parte. Pe pachetul de țigări scrie „Fumatul ucide”, în cazul ei, fumatul a salvat-o.
În context european, este secularismul o luptă în pierdere sau deja pierdută?
Dimpotrivă, altfel n-am continua cum o facem. Dar e o bătălie permanentă și trebuie să o ții pînă la capăt, că altfel pierzi. Și nu e inutil de precizat că în contextul actual noi sîntem rezistenți [n.r.: rezistență în sensul franțuzesc, cei care au rezistat naziștilor], dar dacă nu ar exista astfel de rezistenți, lupta ar fi pierdută dinainte. Noi, la Charlie Hebdo, căutăm în fiecare zi să reunim ce a rămas din oamenii care luptă împotriva religiei și cenzurii. Sîntem conștienți că am devenit mai mult decît o revistă, am devenit un simbol. Și, cu toată modestia, eu călătoresc enorm în toată lumea și nu văd nicăieri un echivalent al lui Charlie Hebdo, care să facă același lucru în alte culturi. Deci nu e o luptă pierdută, dar nu trebuie nici abandonată.
Am observat inclusiv la intelectualii occidentali atitudinea care acuză, spun ei, „secularismul fundamentalist”. Provine și dintr-o frică de a-și pierde influența sau popularitatea?
Sîntem decepționați și triști văzînd asemenea intelectuali, cînd vedem că chiar oameni care ar fi apropiați de ideile noastre, de exemplu oameni de stînga, pentru că Charlie se poziționează la stînga, să vedem că stînga nu ne susține. Dacă ar fi numai dușmanii de dreapta, extrema dreaptă, ar fi logic. Dar să vezi stînga care te atacă, intelectuali de stînga, e dureros. După atentat, foarte multă lume ne-a sprijinit, dar erau aceiași care spuneau „Charlie merge prea departe”. Dar, într-un fel, oamenii ăia care ne criticau înainte au deschis calea terorismului, au sprijinit ideea că Charlie greșea, pe cînd Charlie nu face decît să aplice ceea ce spune legea, are dreptul la caricatură. Unii dintre intelectualii ăștia, care și-au schimbat atitudinea, vin acum și spun „Stai, că poate și eu am greșit”, dar Charlie nu și-a schimbat niciodată atitudinea. Intelectualii au fluctuat, au variat, dar Charlie a rămas pe aceeași linie în permanență, folosind legea franceză, care îți permite să faci caricatura religiei. Lupta pe care o duce Charlie nu este o luptă culturală franceză, ci o luptă universală pentru dreptul la exprimare. Ceea ce face Charlie, și ne dăm seama că sîntem privilegiați, este ceea ce trăiesc zilnic oamenii închiși, torturați, pedepsiți în Bangladesh, Tunisia, Arabia Saudită și așa mai departe, pentru faptul că îndrăznesc să critice religia. Nu sîntem decît o părticică a unei lupte mult mai mari pe care o duc în fiecare zi oamenii care luptă împotriva religiei.
Sursă foto: www.humanite.fr
Adaugă un comentariu