Antonio Fischetti: „Cînd îți reprimi exprimarea, e ca un fel de autocastrare”

Miercuri, 7 ianuarie 2015, în ziua în care apărea numărul 1177 al săptămînalului franțuzesc de satiră „Charlie Hebdo”, doi extremiști înarmați cu mitraliere și alte arme au intrat în redacție și au omorît 12 oameni și rănit alți 11. Antonio Fischetti, unul dintre supraviețuitori, duce mai departe lupta pentru „laïcité”, unul dintre principiile de bază ale Constituției Franței, în revista care n-a încetat să apară – un far în lupta împotriva extremismului de orice fel. L-am întîlnit la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași și-am discutat despre secularism și extremiști, caricaturi și libertatea de exprimare.

Societatea occidentală se mîndrește cu libertatea de expresie, însă după atacurile de la Charlie Hebdo, și cel din 2011, și cel din 2015, multe voci au spus că, deși nu e în regulă ce s-a întîmplat, „dar cumva o meritau”. Cum vă explicați această atitudine?

Cînd aud asemenea afirmații, îmi amintesc de cei care spun că evreii masacrați în timpul Ho­l­o­ca­u­s­­tului, Al Doilea Război Mondial, au căutat-o pentru că se a­ră­­tau în public cu chipa aia ri­d­i­co­lă pe cap și mergeau la sinagoga lor, provo­cînd lumea. E ca și cum, dacă sîntem într-o lu­me dominată de isla­miști, unde fe­me­ile sînt îmbrobo­di­te pînă la glez­ne, și apare o fată în fustă scurtă, îi aruncă cineva acid în față și toată lu­mea spune „a meritat-o pentru că a provocat”. Noi în Franța nu fa­cem decît să aplicăm dreptul elementar înscris în Constituție de a rîde și a caricatura pe oricine, drept care era înscris acolo înainte de venirea islamiștilor. Ar fi însemnat ca noi să abandonăm dreptul ăsta elementar, înscris în lege, ceea ce ar fi dus la faptul că islamiștii ar fi cîștigat pas cu pas un drept nejustificat peste drepturile noastre, în­scrise în Constituție. Cînd au fost atentatele la Charlie Hebdo în ia­nu­a­­rie 2015, lumea a zis „Au căutat-o și au meritat-o”, dar adevărul este că noi am menținut dreptul ăsta și dovada este că atentatele au conti­nuat și după masacrul de la Char­lie Hebdo, și anume în noiembrie 2015, la Bataclan, cînd a fost ma­sa­crul la Paris. A continuat, deși Charlie Heb­do se calmase, și asta a arătat că pî­nă la urmă nimic nu oprește tero­rismul islamic. Și, ca o dovadă, cînd a fost atentatul de la Bar­ce­lona, ar în­semna, după logica ăstora ca­re contestă Charlie Hebdo, că ăia au că­­utat-o pentru că au ieșit în stra­dă și că s-au amestecat bărbați și fe­mei ca și cum nu ar trebui să te bu­curi în stradă. Iar pentru noi, la Cha­rlie Hebdo, dreptul de a face ca­r­i­ca­­turi despre orice, inclusiv re­li­gie, este la fel de elementar ca dreptul de a asculta orice muzică vrei tu și de a ieși în stradă ca să te amuzi cînd vrei tu.

Deci dreptul de a caricatura nu ar trebui să fie restricționat de la un punct?

Noi respectăm limitele impuse de lege. Acolo unde legea spune că nu poți să atentezi la viața privată, noi respectăm viața privată. Res­pec­tăm persoanele private și nu ne le­găm niciodată de persoane priva­te, care nu sînt oameni politici, dar ne legăm de idei politice și de re­ligie, în sens de ideologie. De­se­ne­le rasiste nu sînt acceptate în Charlie, pentru că sînt pedepsite de lege și oricum nu sînt în regulă. Desene de homofobie sau misoginism nu sînt acceptate, atacă persoana umană, iar noi atacăm ideile, nu oamenii. Li­bertatea de expresie are limitele impuse de lege și Charlie Hebdo nu contestă asta.

Acceptă-l pe celălalt așa cum e și rîzi de el și de orice crede el și de ceilalți și de orice

Urmărind trendul Europei occidentale din ultima vreme, vi se pare tot mai grea manifestarea libertății de expresie?

Cred că e un pericol de restrîngere a libertății de expresie chiar și în Europa de Vest. Nu e ceva care vi­ne pus în lege, ci un fel de au­to­cen­zură a jurnaliștilor. Jur­na­li­ș­ti­lor le e frică de necaz și de probleme și atunci vine autocenzura, care este cea mai rea dintre toate speciile de cenzură. Dacă ai cenzură de stat, cum era sub Ceaușescu, vrei să o în­frîngi, să treci peste ea, dar cînd statul îți spune că teoretic ești li­ber să faci ce vrei, iar tu te reprimi să te exprimi, atunci e ca un fel de autocastrare și astăzi se vede asta în Occident, în felul în care jur­na­liș­tii abordează problema religiei; se autocenzurează, se limitează la un discurs tern și Charlie Hebdo ră­mî­ne singura publicație care nu are frînă, limite în criticarea religiei.

În ediția Charlie Hebdo care apărea chiar în ziua atacului au fost mai multe articole, printre care și unul de o pagină întreagă semnat de Bernard Maris, care susțineau multiculturalismul. S-a schimbat ceva în mentalitatea celor din redacție în această privință?

Masacrul n-a schimbat nimic în viziunea Charlie. Pe deasupra, nu există o viziune Charlie Hebdo, pen­tru că la noi, democratic, fiecare are punctul lui de vedere, pe care îl exprimă așa cum dorește în ziar. Articolul lui Bernard Maris despre multiculturalism de care vorbești ex­prima opinia lui, dar să nu uităm că el e unul dintre cei asasinați, iar ceilalți continuă să susțină punctul de vedere al multiculturalismului. La Charlie Hebdo sîntem cu toții atît de francezi, că sprijinim conceptul de republicanism, care primește o­ri­ce nuanță ideologică, intelectuală. Poți să fii budist, islamist, creștin, ateu, îți ai locul la Charlie, cîtă vreme îi ac­cepți pe ceilalți. Mai degrabă de­cît multiculturalism, ar trebui spus comunitarism, acceptă-l pe celălalt așa cum e și rîzi de el și de orice cre­de el și de ceilalți și de orice, dă-ți drumul, nu fi așa de tern și serios, nimic nu valorează o viață umană.

În aceeași ediție a Charlie Hebdo tot Bernard scria „dacă religia este singurul lucru care te oprește din a face rău, atunci ești un nemernic”. Se tem fanaticii mai mult de libertatea de expresie decît de pedeapsa divină?

Nu sînt în capul teroristului, din fericire [rîde], dar e limpede că li­be­r­tatea de expresie pentru ei este o putere care dă înapoi puterea lor. Teroriștii, dincolo de puterea lor i­mediată, speră să meargă în Pa­ra­dis, atentatul și moartea ca martir e un mijloc de a merge acolo. Con­trar fricii noastre, lor nu le e frică, dar e singura lor forță. Însă le e frică de libertatea de expresie, care pentru ei e mai periculoasă decît moartea, pentru că le diminuează puterea po­litică, mai periculoasă decît a­vi­oa­nele care bombardează. În capul lor, stiloul e o armă mai periculoasă de­cît bomba, un motiv în plus ca să folosim arma asta împotriva lor. E o armă care nu ucide copii.

Fumatul te ține în viață

Ați scăpat, în mod ironic, de atentatul din 2015 pentru că erați la o înmormîntare. V-ați gîndit să ironizați pînă și situația asta, în colaborare cu un caricaturist?

Am încercat, dar eu nu de­se­nez și nici un desenator n-a venit cu o idee, așa că a rămas acolo. N-am evitat, dar pur și simplu n-a ieșit. Sînt multe destine care s-au în­cru­ci­șat în ziua aia; de exemplu, fata care era la receție și care în mod nor­mal e prima persoană pe care o ve­zi cînd ușa se deschide; în mo­mentul ăla, cînd fata care a făcut co­dul i-a lăsat să intre și s-au deschis ușile, cea de la recepție era jos, fu­mînd o țigară și nici ea nu a văzut și nu a luat parte. Pe pachetul de ți­gări scrie „Fumatul ucide”, în ca­zul ei, fumatul a salvat-o.

În context european, este secularismul o luptă în pierdere sau deja pierdută?

Dimpotrivă, altfel n-am conti­nua cum o facem. Dar e o bătălie per­manentă și trebuie să o ții pînă la capăt, că altfel pierzi. Și nu e inutil de precizat că în contextul actual noi sîntem rezistenți [n.r.: rezistență în sensul franțuzesc, cei care au rezis­­tat naziștilor], dar dacă nu ar e­xis­ta astfel de rezistenți, lupta ar fi pierdută dinainte. Noi, la Charlie Heb­do, căutăm în fiecare zi să re­u­nim ce a rămas din oamenii care lup­tă împotriva religiei și cenzurii. Sîn­tem conștienți că am devenit mai mult decît o revistă, am devenit un simbol. Și, cu toată modestia, eu că­lătoresc enorm în toată lumea și nu văd nicăieri un echivalent al lui Charlie Hebdo, care să facă același lu­cru în alte culturi. Deci nu e o luptă pierdută, dar nu trebuie nici a­ban­do­nată.

Am observat inclusiv la intelectualii occidentali atitudinea care acuză, spun ei, „secularismul fundamentalist”. Provine și dintr-o frică de a-și pierde influența sau popularitatea?

Sîntem decepționați și triști vă­zînd asemenea intelectuali, cînd ve­dem că chiar oameni care ar fi a­pro­piați de ideile noastre, de exemplu oameni de stînga, pentru că Ch­a­r­lie se poziționează la stînga, să ve­dem că stînga nu ne susține. Dacă ar fi numai dușmanii de dreapta, ex­tre­ma dreaptă, ar fi logic. Dar să vezi stînga care te atacă, intelectuali de stînga, e dureros. După atentat, foar­te multă lume ne-a sprijinit, dar e­rau aceiași care spuneau „Charlie mer­ge prea departe”. Dar, într-un fel, oamenii ăia care ne criticau î­na­inte au deschis calea terorismului, au sprijinit ideea că Charlie gre­șea, pe cînd Charlie nu face decît să a­pli­ce ceea ce spune legea, are drep­tul la caricatură. Unii dintre inte­lectualii ăștia, care și-au schimbat a­titudinea, vin acum și spun „Stai, că poate și eu am greșit”, dar Char­lie nu și-a schimbat niciodată ati­tu­­di­nea. Intelectualii au fluctuat, au va­riat, dar Charlie a rămas pe a­ce­e­ași linie în permanență, folosind legea franceză, care îți permite să faci ca­ri­catura religiei. Lupta pe ca­re o du­ce Charlie nu este o luptă cul­turală fran­­ceză, ci o luptă u­ni­ver­sa­lă pen­tru dreptul la exprimare. Ceea ce face Charlie, și ne dăm sea­ma că sîntem privilegiați, este ceea ce tră­iesc zilnic oamenii închiși, tor­turați, pedepsiți în Bangladesh, Tu­nisia, Ara­bia Saudită și așa mai de­par­te, pentru faptul că îndrăznesc să criti­ce religia. Nu sîntem decît o păr­ticică a unei lupte mult mai mari pe care o duc în fiecare zi oamenii care luptă împotriva religiei.

Sursă foto: www.humanite.fr