Bipolaritate

La-nceputul lui noiembrie, s-au scos strugurii din cutiile din apro­zar și s-au umplut cu portocale, manda­rine și clementine. Se termină repe­de, mi-a zis tanti, așa că aduce proas­pete în fiecare dimineață. Își așază o șuviță blondă ondulată după u­re­che și-mi povestește c-așa se în­tîm­plă, cumpără lumea, că vine Cră­ciunul. Că vine Crăciunul i-am zis și eu unui prieten cînd m-am dus în București și-am vrut musai să-l trec prin fața Guvernului, să-i arăt un­de se protestează. N-a înțeles mare lu­cru, dar văzînd oamenii cocoțați pe­riculos și macaralele proptite ală­turi cum se spetesc împreună să a­tîr­ne niște luminițe cu stele mari, fru­mos conturate, în mijlocul be­cu­ri­lor, a înțeles că-i sărbătoare. „N-are nimic, a venit deja peste tot.” „Pes­te tot se găsesc” mi-a zis și colega de cameră, cu care eram în mijlocul su­permarketului, eu holbîndu-mă la cutiile mai mari decît mine, pline cu Moș Crăciuni din ciocolată, ea în­cer­cînd să-mi arate unul dintr-un colț, deja mîncat de vreun client fidel pe jumătate, cu ambalajul care trebu­ia să-i acopere capul vîrît în restul fi­gu­rinei cu urme de dinți, după muș­că­tura hotărîtă.

***

În camera de cămin miroase a coji de portocale și de fiecare dată cînd deschidem ușa rîdem, fără să știm exact de ce și cum. O pungă cu clementine e nelipsită și-n fiecare sea­ră, în loc de mingi, ne-aruncăm cu ele imitînd niște pase de jucă­tori profesioniști din patul de jos pe cel de sus și invers. Luminițele de Cră­ciun mi le-am adus în septembrie; le-am găsit uitate într-o cameră de ho­tel, așa că le-am luat acasă și le-am adus cu mine cînd m-am mu­tat aici. Am bătut niște cuie în perete și le-am înșirat frumos, printre po­ze și paginile din ziare pe care mi le-am lipit lîngă pat. Moș Crăciuni încă n-am cumpărat să mîncăm, dar de fiecare dată cînd dau play vreunei melodii, în cameră se-aude – „Asta parcă-i de Crăciun; așa-mi sună mie!”.