Lecții de seducție în gama DO major

Sîmbătă, 31 aprilie, „Don Giovanni” a fost pus în scenă de la ora 18.30. În Sala Mare de spectacole a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași s-au adunat persoane de toate vîrstele pentru a asista la drama care urma să fie trăită de bărbatul ce „nu poate iubi doar o femeie, căci inima sa este mult prea încăpătoare”. Pe fundalul muzicii lui Mozart, personajele care-și fac apariția în fața publicului își cîntă poveștile folosindu-se pe deplin de toate notele de pe portativ care le stau la dispoziție.

Îmbrăcat cochet într-o mantie din piele neagră pe deasupra că­re­ia are trasă o eșarfă de mătase ro­șie, Don Giovanni (Jean Kristof Bou­ton) își cîntă replicile fără să-și tra­gă suf­larea. Cucerește femeile prin doar cîteva vorbe dulci și nu se as­tîm­pă­ră nicicum, nici chiar în mo­men­tele în care se-ntîmplă să se gă­seas­­că în situații absurde, înconjurat de toate femeile pe care le-a dezamă­git de-a lungul vremii. Indiferent de trăsăturile fiecăreia, toate se lasă se­duse de glasul încîntător al băr­ba­tu­lui, fără a mai fi capabile să-l re­fuze atunci cînd acesta le dedică ro­man­țe șoptite în tonuri dulci. Gio­vanni este un tînăr chipeș cu părul lung și bucălat al cărui singur scop este să „colecționeze” un număr cît mai mare de trofee feminine.

Pe scena teatrului stau înșirate formele unor clădiri slab luminate de reflectoarele gălbui. Printre por­țile mici de fier se perindă, din cînd în cînd, personaje care intră și ies ra­pid din scenă. Pe muzica lui Wolf­gang Amadeus Mozart, tot ceea ce se-n­tîm­plă în fața spectatorilor pare să aibă dramatismul pro­priu. Tîrînd după el un geamantan pătrățos de un maro prăfuit, Lepo­re­llo (Daniel Mateianu), slujitorul lui Giovanni, este primul care spar­ge muzicalitatea viorilor cu vocea-i asemănă­toa­re unui tunet. Traver­sea­ză podiumul cu pași mari lăsînd pal­tonul maro să măture praful adu­nat pe par­doseală în timp ce, cu miș­cări ample ale mîinilor, articulează fie­care sunet scos. Sunetul blajin al cor­zilor de vioară este înlocuit cu cel cutremurător al corzilor de contrabas care pregătesc publicul pentru intrarea personajului principal. Pur­tînd o fîșie neagră de material pe post de mască, Don Giovanni o cu­prinde în brațe pe Donna Anna (Cris­tina Maria Oltean) care se zbate ne­contenit să scape din brațele băr­batului necunoscut. E un conflict amplificat de acordurile lui Mozart și de vocile personajelor care se nu la­să nciodată sala scufundată în li­niște.

Un Don Juan al muzicii clasice

Scenele oscilează rapid între ele, alcătuind un puzzle de note muzicale și costume nuanțate în culori vii. Replicile cîntate pe tonalități înal­te, subțiri, de către femei com­ple­tea­ză armonios vocile grave, sumbre ale bărbaților îmbrăcați în costu­me albe. Culorile pe care Don Gio­vanni le poartă sînt menite, parcă, să exprime machiavelismul perso­na­jului. Atunci cînd toți cei care îl înconjoară sînt îmbrăcați în veș­min­te albe, el își poartă nonșalant panta­lonii negri din piele în care e bine în­desată cămașa de aceeași culoare.

După crima pe care acesta a co­mis-o în conacul Donnei Anna, Giovanni își continuă drumul de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Nu este nici pe departe afectat de fap­ta făcută, iar atunci cînd Leporello încearcă să-și facă stăpînul să în­țe­leagă gravitatea situației, acesta nu-i permite să vorbească. „Bun e vi­nul și frumoase-s femeile” este singura fraza după care bărbatul își tră­ieș­te viața. E un spectacol al absurdului care trece spectatorii dintr-o extre­mă în alta. Dacă începutul a fost unul încărcat de suspans în care pînă și lu­minile ce erau ațintite asupra sce­nei rămîneau palide, secvența imediat următoare e menită să stîrnească hohote de rîs, căci îi lasă în lumina reflectoarelor pe Leporello și pe Donna Elvira, fosta iubită a lui Gio­vanni, care își dorește cu orice preț să-și mai vadă încă o dată iubitul.

Răzbunarea, mai dulce decît vorbele

Scena e cînd acaparată de un sin­gur actor care-și cîntă drama în­conjurat de o lumină difuză, cînd do­minată de zeci de bărbați și fe­mei care dansează necontenit și-și chi­uie fericirea pe mai multe tonu­ri, însă tot ceea ce au aceste personaje în co­mun este Don Giovanni, ina­micul sau ma­rea lor iubire. Dacă pen­tru Zer­lina (Florentina Onică), o fe­meie cu părul roșcat făcut bucle și cu un zîm­bet imaculat întipărit pe buzele-i cireșii, Giovanni se trans­­for­mă în omul fără de care nu mai poate trăi, pentru soțul ei, Don Otta­vio (Eu­se­biu Huțan), acest individ nu este decît un șarlatan care nu știe decît să vrăjească femeile.

Din cauza multiplelor sale cu­ce­riri, Don Giovanni reușește să se bage atît pe el, cît și pe slujitorul său, Leporello, în multiple neca­zu­ri. Bărbații orașului îi caută neîncetat, iar aceștia fac schimb de haine și de identitate, reușind să scape, pentru ceva timp, din ghearele celor pe ca­re-i lăsase fără soții. Ce-l va ră­pu­ne, însă, pe acest Don Juan este spi­ri­tul răzbunător al omului pe ca­re-l omo­rîse. După ce i-a fost ofe­rită ocazia de a se căi și a-și regreta fap­tele, oca­zie pe care Giovanni o re­fu­ză în repetate rînduri, acesta sfîr­șește în brațele statuii palide în ca­re stătea captiv spiritul ce reușise să-și ducă răzbunarea la capăt.

Învăluită într-un cerc de lumini roșiatice, statuia continuă să cînte pe tonalități grave, plîngînd, parcă, moar­tea celui care nu-și regretase ni­cio secundă din viața depravată pe care o trăise.