Legenda blondei de la Solca

Din cea mai bună bere românească au mai rămas doar trei vagoane mari cu licoare oțetită, uitate în fabrica ce stă să se prăbușească peste ele. Meșteșugul mai e cunoscut doar de o mînă de maiștri berari. Dar de teamă să nu le „prade” străinii tradiția, țin secretul bine ascuns și astăzi. Îl spun numai uneori, oamenilor „buni”. Ei nu le promit că vor salva „nectarul” ca mai apoi să facă grămezi de bani de pe urma lui. Iar pînă va veni acela care să învie „legenda”, sorb nemulțumiți din Timișoreana.

„Cea mai bună bere e aia pe care o bei de mic în loc de lapte, cînd crești în loc de apă și la bătrînețe să-ți poți da ficatul. Așa era berea de Sol­ca”, po­vestește moș Dumitru, ju­cîn­du-se cu halba din fața sa. Aruncă agale din mînă spre un punct văzut nu­mai de el din spatele crîșmei „Lă­cră­mioara”. Se rezeamă de ma­­să și mă în­dru­mă: „faci stînga la ca­pătul par­cului și mergi înainte pînă la mă­năs­tire. Lîn­gă ea ai să vezi o dărăpă­nă­tură. În­treabă de Brunu”.

Rețeta secretă

Nimic din orășelul sucevean, Sol­­­ca, nu trădează greutatea tra­diției pe care o poartă. Oamenii se ames­te­că a­gale pe micile străduțe salu­tîn­du-se res­pectuos, copiii se uită te­mă­tori pes­te gard după străini

Asfaltul se termină în fața clă­di­rii unde se făcea odată cea mai bună bere din țară. Hala de prelucrare și clă­direa ad­mi­nistrativă sînt singu­rele con­strucții ca­re au mai rămas în picioare. Doar un lacăt lucios arată că locul nu e tocmai părăsit. Din poar­ta mare, de fier, pe unde odinioară in­trau zeci de ca­mioane aș­tep­tînd să fie încărcate cu bere, pleacă Du­­biel Bru­­no. Îl prind din urmă și ne oprim în dreptul parcului ca­re are în centru un „monument is­to­ric”: o halbă de bere.

A schim­­bat func­ția din ’94, de director, cu me­se­ria de portar. Dar as­ta nu-l su­pără. N-ar lăsa fabrica pentru nimic în lu­me: „La 66 de ani, de milă mă mai duc, pentru că plătit nu mai sînt din a­pri­lie. A­proape trei sferturi de viață mi-a mîncat”, of­tea­ză Dubiel și se a­șa­ză pe o bancă. Mă­soară parcul din ochi și se întide iar la vorbă: „Vezi parcul ăsta? L-au deschis în ’72, de o Sfîntă Marie par­că. Erau serbări în fi­e­care săp­tă­mî­nă și venea lumea din toa­tă Mol­do­va. Aici alături era o be­ră­ri­e un­de se găsea bere proaspătă di­­rect de la fabrică. Ei au venit și cu i­­deea halbei din parc”. Suflă în pum­nii în­ghețați și înjură. Îi e ciudă pe „patronii care au trecut pe aici”. „Și cînd mă gîn­desc că toți care ve­neau mă luau în nu­­me de rău… Unde sînt ei, cînd e ne­­voie?”.

Berăria localnicilor stă acum cu gea­­mu­­rile acoperite de scînduri. Au vîn­­dut-o unui iordanian despre care nu mai știe nimeni nimic. „Are o ne-vas­tă și un copil aici în Solca, dar a plecat înapoi la haremul lui cred, că pe aici nu l-am mai văzut”. Portarul își în­cleș­tează pumnii în jurul sacoșii pe care o ridică încet la piept. Mă pi­ro­neș­te apoi brusc cu privirea: „Știi care e secretul berii de aici? Nu oa­me­nii, nu mun­ca, nu tra­diția și nici vreo re­țetă specială. E apa care vine din munți. Be­rea e un produs foarte gin­gaș, cum e și co­zonacul: cu cît pui mai multă ma­te­rie primă, cu atît ie­se mai bun și apoi îl lași să crească. 45 de zile stătea berea înainte să o îmbuteliem. A­cum, după 27 de zile, berăriile dau drumul la sticle în co­merț. Și e păcat, mare păcat…”. Vor­bele i se pierd o dată cu privirea, ca­re ur­mărește acum un stol de păsări. Par­că a uitat că în urmă cu cîteva se­cunde îmi povestea cu patos despre „rețeta secretă”.

Zîmbetul îi dispare repede de pe față și îmi spune de ce nici măcar apa, care era elementul de bază al berii, nu mai este exploa­tată: „Apa care venea din izvoare e­ra co­lectată la o casă de apă. Cînd a venit viitura, casa de apă a fost luată și de atunci nici apa nu mai e a­du­nată. Și mai rău e că nici conducta de apă potabilă nu mai fun­c­ționează și dacă e vreun in­cen­diu, nu avem cum să îl stingem”. Nici nu își termină bi­ne cuvintele, că îmi spune că trebuie să ple­ce. „Mă duc să mă întîl­nesc cu un fost mai­stru îmbuteliator. A zis că vine săp­tă­mî­na asta, dar iaca a trecut și nu a dat pe la mine. Îl sun eu di­sea­ră”, se trezește bătrînul din „vi­sa­re”. Face cîțiva pași spre ie­și­rea din parc, dar se răzgîndește și vi­ne îna­poi.

Moartea unei tradiții

„Am terminat Școala de Maiștri din București în ’70 și în ’74 m-au a­dus aici și m-au pus șef de fabrică. De la maistru tehnolog am ajuns maistru berar. Pînă în ’92 am fost șef, ca apoi să mă bage în pro­ducție, un­de de altfel îmi plăcea cel mai mult Am fost de la început aici și am vă­zut cum fiecare patron ducea fabrica de rîpă; dar am avut unul din Ră­dă­uți, care chiar a dus berea asta la fund”. Fruntea i se în­crețește și cu­vin­tele re­fu­ză să-i iasă dintre dinții încleștați. In­spiră adînc și, lăsîndu-și ușor capul pe spate, con­tinuă: „Făcea numai tîm­pe­nii, special ca să o fali­men­teze și să cum­pe­re el totul la preț mic. Ne-am legat de o fabrică de spirt de pe lîngă Paș­cani în loc să ne u­nim cu Ber­masul din Suceava, cum am fi vrut noi. A bă­gat enzime în bere și a a­juns să plă­teas­că oamenii în bere a­cră, pe ca­re să o vîndă ei dac’ mai vo­iau bani. Pînă la urmă ne-a privatizat și a luat un sfert el, de ca­re și-a bătut joc și mai tare”, înșiră repede istoria „ruinelor”.

În 1994, fabrica nu mai produ­cea bere, iar oamenii au fost trimiși acasă. Dubiel Bruno a lăsat în ur­mă, resemnat, locul unde își petrecuse 20 de ani din viață. A plecat pe un șan­tier de construcții din Frasin, de­ve­nind „de la maistru teh­nolog și mai­­stru berar, maistru inginer”. Nu a fost în­să ce l-ar fi în­demnat sufletul să fa­că: „În ’94 am vrut să plec în Ger­ma­nia, pentru că și eu sînt ju­mă­ta­te neamț. Dar soția nu a vrut să vină cu mine, și nu am pu­tut să o las sin­gu­ră cu doi co­pii”. A­cum fetele au cres­cut, dar Du­biel nici nu se mai gîn­dește la plecare. „Ce să mai fac acolo? M-am pensionat în 2003 și am vrut să rămîn în Fra­sin”.

„Dăruirea” pentru berea solca­ni­lor avea însă să îl mai aducă odată în Moldova. În 2004, un grup de in­ves­ti­tori români au luat fabrica și au vrut să înceapă iar producția, che­mîn­du-l pe el să fie șeful lucrărilor: „Vo­iau să fa­că apă minerală, apă plată și bere. M-au chemat pe mine la început, dar le-am zis: măi oa­meni buni, eu m-am pensionat, ce pot să fac eu? Mi-au zis că am experiență, că am lucrat patru ani și la Ti­mi­șoreana și că știu zona și oa­menii. Cînd m-am întors însă, am vă­zut că erau șapte frați și furau toți”.

Lucrările aveau să se oprească însă la puțin timp după ce a început producția în masă: „M-au pus șef dar comentau tot timpul că am me­tode în­ve­chite. Le-am explicat că și nem­ții, cu toată tehnologia lor, fac berea după o rețetă de 400 de ani. Dar ei au vrut să se îmbogățească peste noap­te: for­țau be­rea ca si­fo­nul, voiau să im­preg­neze a­ci­dul, nu să o lase să fer­men­teze li­niș­ti­tă. De­si­gur că poți fa­ce, dar cu o be­re proas­tă, și ei n-au lucrat niciodată cu o bere de calitate ca asta. Îmi aduc a­minte că veneau noap­tea cu bani la mi­­ne ca să nu spun altora ce fac ei. Și în fiecare sîm­bătă veneau și distru­geau munca mea din timpul zi­lei. Fă­ceau ex­pe­rimente ca pe un cîine bolnav: dă-i o injecție mai dă din coadă, mai dai u­na mișcă urechea, dar la un moment dat a murit”.

Timișoara nu are același gust

De după gardul din spatele nostru se aude un strigăt. Ridicăm a­mîn­­doi privirea în direcția din care s-a au­zit, și vedem o doamnă cam de a­c­e­eași vîrstă cu Bruno, bătînd ne­răb­dă­toare din picior. Grăbit, bă­trînul se ri­dică de lîngă mine și fuge pînă a­co­lo. La în­toarcere, se scuză cu un zîm­bet spășit: „Era soția mea. I-am zis că mă întorc di­mi­nea­ță a­ca­să, dar am stat prea mult la fa­brică. A lăsat-o pe nepoțică acasă cu ara­ga­zul pornit și ea e cam cu­ri­oa­să”. Cu o mișcare ușoară din cap, mă in­vi­tă să facem cîțiva pași. „E mai bi­ne așa, că a plecat. Acuma pot mer­­ge și eu să beau o bere liniștit. Da­că nu mă găsea aici, venea și mă cauta la Lă­­cră­mioara. Mereu merg acolo și beau cîte o Timișoreana”.

Nu ne ia mult pînă ajungem în capătul celălalt al parcului. „Uite, la ie­­șirea din oraș, spre Rădăuți, și-a luat casă patronul ăsta de acuma, ul­ti­mul ca­­re are fabrica. Nu l-am mai văzut nici pe el din iunie, și am citit prin zi­a­rul Sucevei că l-ar fi prins fă­cînd con­trabandă cu țigări din U­craina. Nu știu ce o fi cu el, nu mai răspunde nici la telefon”. Deodată, se întoarce spre mi­ne și scuipă cu­vin­­tele de cum i se a­șa­ză pe vîrful bu­zelor: „Mare hoț și ăs­ta. Aveam fabrica veche din care vo­­iam să fa­ceam un muzeu, dar a ve­nit într-o zi cu un sudor și a tăiat tot cu­prul ca să îl dea la fiare vechi pînă să putem să îl oprim. Și acuma, anu’ ăs­ta înainte de 1 mai, au venit băieții lui cu o dubă și au tăiat inoxul de la linia veche de producție. Nu aveau ba­ni să meargă la mare”.

Degeaba îi spun că aș vrea să mă ducă să vizităm puțin fabrica, asta nu i-a a­dîn­cit decît și mai mult su­pă­ra­rea: „Ce să vizităm că nu mai e nimic de vă­zut acolo. Singurul loc care mai arată cît de cît bine e sala de protocol, dar în rest a crescut iar­ba prin fiecare clădire și tavanul stă să îți cadă în cap. Am cerut un mili­on de la patron în primăvară, să dau cuiva să facă curat, dar mi-a zis să pun de la mine că mi-o da el odată. Adică după ce vin neplătit și pensionat ca portar aici, să mai dau și bani de la mine?”.

Ochii i se umplu de lacrimi, pe care de abia le stăpînește. Își aruncă privirea peste podul înde­păr­tat, pes­te care mașinile trec domol, preluînd parcă din liniștea și calmul care do­mină tot satul. Uită iar de mine. „Dar tu știi cît de bună a fost berea asta? Pînă în ’94 se mai făceau de­gustări pe la Brașov sau altundeva prin sud. Eram mai tot timpul primii, sau cînd nu eram, tot ne găseam în primii 3. Noi, Azuga și Timișoreana am pus bazele la tradiția berii din țara as­ta. Acuma doar Timișo­­­­­reana mai a­re gustul berii după cum se făcea o­da­tă”, îmi spune apăsat.

Cum se apropie amiaza, se uită din ce în ce mai des la ceas. Știe că fie­care minut în plus petrecut cu mi­ne e gură de bere lipsă, pînă să nu se întoarcă soția. Conchide resemnat, fă­ră să mă privească: „Tu ești tînăr, ai mult timp înainte. Eu mai stau aici pînă se face frig, că n-am decît un re­șou acolo. Și nici n-am cu cine să vorbesc o zi întreagă”. Îndrep­tîn­du-se cu pași legănați către capătul aleii, aruncă o ultimă privire către berărie și spune mai mult pentru el: „Mi-e greu și mie să vorbesc despre astea, parcă nici nu mai sînt om”.