Legenda blondei de la Solca
Povești fără timbru 29 noiembrie 2009 Niciun comentariu la Legenda blondei de la Solca 320Din cea mai bună bere românească au mai rămas doar trei vagoane mari cu licoare oțetită, uitate în fabrica ce stă să se prăbușească peste ele. Meșteșugul mai e cunoscut doar de o mînă de maiștri berari. Dar de teamă să nu le „prade” străinii tradiția, țin secretul bine ascuns și astăzi. Îl spun numai uneori, oamenilor „buni”. Ei nu le promit că vor salva „nectarul” ca mai apoi să facă grămezi de bani de pe urma lui. Iar pînă va veni acela care să învie „legenda”, sorb nemulțumiți din Timișoreana.
„Cea mai bună bere e aia pe care o bei de mic în loc de lapte, cînd crești în loc de apă și la bătrînețe să-ți poți da ficatul. Așa era berea de Solca”, povestește moș Dumitru, jucîndu-se cu halba din fața sa. Aruncă agale din mînă spre un punct văzut numai de el din spatele crîșmei „Lăcrămioara”. Se rezeamă de masă și mă îndrumă: „faci stînga la capătul parcului și mergi înainte pînă la mănăstire. Lîngă ea ai să vezi o dărăpănătură. Întreabă de Brunu”.
Rețeta secretă
Nimic din orășelul sucevean, Solca, nu trădează greutatea tradiției pe care o poartă. Oamenii se amestecă agale pe micile străduțe salutîndu-se respectuos, copiii se uită temători peste gard după străini
Asfaltul se termină în fața clădirii unde se făcea odată cea mai bună bere din țară. Hala de prelucrare și clădirea administrativă sînt singurele construcții care au mai rămas în picioare. Doar un lacăt lucios arată că locul nu e tocmai părăsit. Din poarta mare, de fier, pe unde odinioară intrau zeci de camioane așteptînd să fie încărcate cu bere, pleacă Dubiel Bruno. Îl prind din urmă și ne oprim în dreptul parcului care are în centru un „monument istoric”: o halbă de bere.
A schimbat funcția din ’94, de director, cu meseria de portar. Dar asta nu-l supără. N-ar lăsa fabrica pentru nimic în lume: „La 66 de ani, de milă mă mai duc, pentru că plătit nu mai sînt din aprilie. Aproape trei sferturi de viață mi-a mîncat”, oftează Dubiel și se așază pe o bancă. Măsoară parcul din ochi și se întide iar la vorbă: „Vezi parcul ăsta? L-au deschis în ’72, de o Sfîntă Marie parcă. Erau serbări în fiecare săptămînă și venea lumea din toată Moldova. Aici alături era o berărie unde se găsea bere proaspătă direct de la fabrică. Ei au venit și cu ideea halbei din parc”. Suflă în pumnii înghețați și înjură. Îi e ciudă pe „patronii care au trecut pe aici”. „Și cînd mă gîndesc că toți care veneau mă luau în nume de rău… Unde sînt ei, cînd e nevoie?”.
Berăria localnicilor stă acum cu geamurile acoperite de scînduri. Au vîndut-o unui iordanian despre care nu mai știe nimeni nimic. „Are o ne-vastă și un copil aici în Solca, dar a plecat înapoi la haremul lui cred, că pe aici nu l-am mai văzut”. Portarul își încleștează pumnii în jurul sacoșii pe care o ridică încet la piept. Mă pironește apoi brusc cu privirea: „Știi care e secretul berii de aici? Nu oamenii, nu munca, nu tradiția și nici vreo rețetă specială. E apa care vine din munți. Berea e un produs foarte gingaș, cum e și cozonacul: cu cît pui mai multă materie primă, cu atît iese mai bun și apoi îl lași să crească. 45 de zile stătea berea înainte să o îmbuteliem. Acum, după 27 de zile, berăriile dau drumul la sticle în comerț. Și e păcat, mare păcat…”. Vorbele i se pierd o dată cu privirea, care urmărește acum un stol de păsări. Parcă a uitat că în urmă cu cîteva secunde îmi povestea cu patos despre „rețeta secretă”.
Zîmbetul îi dispare repede de pe față și îmi spune de ce nici măcar apa, care era elementul de bază al berii, nu mai este exploatată: „Apa care venea din izvoare era colectată la o casă de apă. Cînd a venit viitura, casa de apă a fost luată și de atunci nici apa nu mai e adunată. Și mai rău e că nici conducta de apă potabilă nu mai funcționează și dacă e vreun incendiu, nu avem cum să îl stingem”. Nici nu își termină bine cuvintele, că îmi spune că trebuie să plece. „Mă duc să mă întîlnesc cu un fost maistru îmbuteliator. A zis că vine săptămîna asta, dar iaca a trecut și nu a dat pe la mine. Îl sun eu diseară”, se trezește bătrînul din „visare”. Face cîțiva pași spre ieșirea din parc, dar se răzgîndește și vine înapoi.
Moartea unei tradiții
„Am terminat Școala de Maiștri din București în ’70 și în ’74 m-au adus aici și m-au pus șef de fabrică. De la maistru tehnolog am ajuns maistru berar. Pînă în ’92 am fost șef, ca apoi să mă bage în producție, unde de altfel îmi plăcea cel mai mult Am fost de la început aici și am văzut cum fiecare patron ducea fabrica de rîpă; dar am avut unul din Rădăuți, care chiar a dus berea asta la fund”. Fruntea i se încrețește și cuvintele refuză să-i iasă dintre dinții încleștați. Inspiră adînc și, lăsîndu-și ușor capul pe spate, continuă: „Făcea numai tîmpenii, special ca să o falimenteze și să cumpere el totul la preț mic. Ne-am legat de o fabrică de spirt de pe lîngă Pașcani în loc să ne unim cu Bermasul din Suceava, cum am fi vrut noi. A băgat enzime în bere și a ajuns să plătească oamenii în bere acră, pe care să o vîndă ei dac’ mai voiau bani. Pînă la urmă ne-a privatizat și a luat un sfert el, de care și-a bătut joc și mai tare”, înșiră repede istoria „ruinelor”.
În 1994, fabrica nu mai producea bere, iar oamenii au fost trimiși acasă. Dubiel Bruno a lăsat în urmă, resemnat, locul unde își petrecuse 20 de ani din viață. A plecat pe un șantier de construcții din Frasin, devenind „de la maistru tehnolog și maistru berar, maistru inginer”. Nu a fost însă ce l-ar fi îndemnat sufletul să facă: „În ’94 am vrut să plec în Germania, pentru că și eu sînt jumătate neamț. Dar soția nu a vrut să vină cu mine, și nu am putut să o las singură cu doi copii”. Acum fetele au crescut, dar Dubiel nici nu se mai gîndește la plecare. „Ce să mai fac acolo? M-am pensionat în 2003 și am vrut să rămîn în Frasin”.
„Dăruirea” pentru berea solcanilor avea însă să îl mai aducă odată în Moldova. În 2004, un grup de investitori români au luat fabrica și au vrut să înceapă iar producția, chemîndu-l pe el să fie șeful lucrărilor: „Voiau să facă apă minerală, apă plată și bere. M-au chemat pe mine la început, dar le-am zis: măi oameni buni, eu m-am pensionat, ce pot să fac eu? Mi-au zis că am experiență, că am lucrat patru ani și la Timișoreana și că știu zona și oamenii. Cînd m-am întors însă, am văzut că erau șapte frați și furau toți”.
Lucrările aveau să se oprească însă la puțin timp după ce a început producția în masă: „M-au pus șef dar comentau tot timpul că am metode învechite. Le-am explicat că și nemții, cu toată tehnologia lor, fac berea după o rețetă de 400 de ani. Dar ei au vrut să se îmbogățească peste noapte: forțau berea ca sifonul, voiau să impregneze acidul, nu să o lase să fermenteze liniștită. Desigur că poți face, dar cu o bere proastă, și ei n-au lucrat niciodată cu o bere de calitate ca asta. Îmi aduc aminte că veneau noaptea cu bani la mine ca să nu spun altora ce fac ei. Și în fiecare sîmbătă veneau și distrugeau munca mea din timpul zilei. Făceau experimente ca pe un cîine bolnav: dă-i o injecție mai dă din coadă, mai dai una mișcă urechea, dar la un moment dat a murit”.
Timișoara nu are același gust
De după gardul din spatele nostru se aude un strigăt. Ridicăm amîndoi privirea în direcția din care s-a auzit, și vedem o doamnă cam de aceeași vîrstă cu Bruno, bătînd nerăbdătoare din picior. Grăbit, bătrînul se ridică de lîngă mine și fuge pînă acolo. La întoarcere, se scuză cu un zîmbet spășit: „Era soția mea. I-am zis că mă întorc dimineață acasă, dar am stat prea mult la fabrică. A lăsat-o pe nepoțică acasă cu aragazul pornit și ea e cam curioasă”. Cu o mișcare ușoară din cap, mă invită să facem cîțiva pași. „E mai bine așa, că a plecat. Acuma pot merge și eu să beau o bere liniștit. Dacă nu mă găsea aici, venea și mă cauta la Lăcrămioara. Mereu merg acolo și beau cîte o Timișoreana”.
Nu ne ia mult pînă ajungem în capătul celălalt al parcului. „Uite, la ieșirea din oraș, spre Rădăuți, și-a luat casă patronul ăsta de acuma, ultimul care are fabrica. Nu l-am mai văzut nici pe el din iunie, și am citit prin ziarul Sucevei că l-ar fi prins făcînd contrabandă cu țigări din Ucraina. Nu știu ce o fi cu el, nu mai răspunde nici la telefon”. Deodată, se întoarce spre mine și scuipă cuvintele de cum i se așază pe vîrful buzelor: „Mare hoț și ăsta. Aveam fabrica veche din care voiam să faceam un muzeu, dar a venit într-o zi cu un sudor și a tăiat tot cuprul ca să îl dea la fiare vechi pînă să putem să îl oprim. Și acuma, anu’ ăsta înainte de 1 mai, au venit băieții lui cu o dubă și au tăiat inoxul de la linia veche de producție. Nu aveau bani să meargă la mare”.
Degeaba îi spun că aș vrea să mă ducă să vizităm puțin fabrica, asta nu i-a adîncit decît și mai mult supărarea: „Ce să vizităm că nu mai e nimic de văzut acolo. Singurul loc care mai arată cît de cît bine e sala de protocol, dar în rest a crescut iarba prin fiecare clădire și tavanul stă să îți cadă în cap. Am cerut un milion de la patron în primăvară, să dau cuiva să facă curat, dar mi-a zis să pun de la mine că mi-o da el odată. Adică după ce vin neplătit și pensionat ca portar aici, să mai dau și bani de la mine?”.
Ochii i se umplu de lacrimi, pe care de abia le stăpînește. Își aruncă privirea peste podul îndepărtat, peste care mașinile trec domol, preluînd parcă din liniștea și calmul care domină tot satul. Uită iar de mine. „Dar tu știi cît de bună a fost berea asta? Pînă în ’94 se mai făceau degustări pe la Brașov sau altundeva prin sud. Eram mai tot timpul primii, sau cînd nu eram, tot ne găseam în primii 3. Noi, Azuga și Timișoreana am pus bazele la tradiția berii din țara asta. Acuma doar Timișoreana mai are gustul berii după cum se făcea odată”, îmi spune apăsat.
Cum se apropie amiaza, se uită din ce în ce mai des la ceas. Știe că fiecare minut în plus petrecut cu mine e gură de bere lipsă, pînă să nu se întoarcă soția. Conchide resemnat, fără să mă privească: „Tu ești tînăr, ai mult timp înainte. Eu mai stau aici pînă se face frig, că n-am decît un reșou acolo. Și nici n-am cu cine să vorbesc o zi întreagă”. Îndreptîndu-se cu pași legănați către capătul aleii, aruncă o ultimă privire către berărie și spune mai mult pentru el: „Mi-e greu și mie să vorbesc despre astea, parcă nici nu mai sînt om”.
Adaugă un comentariu